Andrei Sochircă este omul care și-a legat sufletul pentru totdeauna de teatru. Nu a trebuit sa se gândească mult ce să facă în această viață, pentru că soarta i-a arătat calea pe care trebuie să o urmeze și el nu s-a împotrivit. A absolvit școala de teatru” Șciuchin” din Moscova, iar din 1985, a delectat publicul din Moldova, dar și de peste hotare, cu spectacole inedite. “Eu nu știu cum s-au aranjat lucrurile și stelele atunci când am ales să fiu actor. Totul a început de la primul impact pe care l-am avut cu teatrul. S-a întîmplat când eram copil, când teatrele mergeau și prin provincie, regret că nu se mai întâmplă și acum. Primul meu spectacol l-am văzut în satul natal la Dubna, Soroca, se numea “În numele revoluției amintește-ți”. Pentru mine a fost o descoperire, căci bacilul ăsta, care se numea “teatru” şi de care m-am molipsit atunci, văd ca nu se mai tratează. Înseamnă că așa a fost să fie și nu am regretat niciodată, cu toate că au existat tentații de a lucra și în alte domenii. Nu m-am lăsat dus de alte valuri”.

A fost marcat cel mai mult de părinții, profesori și de regizorii cu care a lucrat. De fiecare dată când stabilește un succes, când primește un premium, realizează că nu este atât meritul lui, cât al lor: “Pentru că eu sunt rodul muncii lor, ei își realizează munca prin mine”, afirmă actorul.

Se inspiră din lucruri frumoase, pentru că tot ce e frumos ascunde și o taină ,iar el are menirea să o descopere sau să îi intensifice puterea. Starea de spirit a actorului Sochircă are mereu ceva de spus și noaptea este cea mai bună perioadă ca să-și creeze rolul.

Se consideră un bărbat realizat, dar mereu în căutare. Ultima realizarea a lui a fost fondarea teatrului “unui singur actor”, în repertoriul căruia are deja cinci spectacole, cu care se mândrește. “Sunt niște spectacole pe care le pot juca în orice punct geografic. Fac ceea ce îmi este aproape de suflet și ceea ce nu mi se impune.

Adrei Sochirca spune că este un bărbat care a iubit mult, este mereu îndrăgostit, pentru că femeia este o slăbiciune pentru el. Spune că soțiile lui au fost, dar și sunt, cele mai bune prietene, dar și cele care l-au criticat:”În momentul când jucam ceva pe scenă, cea mai bună critică o aveam din parte lor, din bunăvoință desigur, e o chestie deosebită, pentru că niciun critic nu îmi putea da așa indicații, cum o făceau ele.” 

Crede cel mai mult în Dumezeu, în propria persoană mai puțin, iar în oameni și mai puțin.

Regretă că nu-și mai are părinții alături. “Nu există zi, ca să nu mă gândesc la ei, acum plec mai des la casa părintească, decât atunci când erau în viață, fapt regretabil, căci din păcate ne dăm seama de aceste lucruri abia după ce le pierdem. Versurile lui Eugen Cioclea îmi fac inima să pulseze într-un ritm nebun, căci în tot ce spune el, mă văd pe mine lângă parinții mei.

“MAMĂ, 
doar când ni-e greu ne amintim de tine.
În zile bune toţi suntem străini.
Există şi-un confort al lipsei de ruşine
al celor smulşi
din rădăcini.”
 

Poze din arhiva personala

Distribuie articolul: