Andreea Raicu pe care o cunoașteți astăzi nu e nici pe departe cea care era ea, acum 10 ani. Vedeta de televiziune recunoaște că până la 35 de ani nu știa că propria persoană e mai importantă decât oricine altcineva și a realizat acest lucru după o călătorie care i-a răsturnat lumea interioară, aranjându-le pe toate la locul lor. Andreea a vorbit despre această tranziție interioară în cadrul conferinței TEDxPiatraNeamt, ce avea loc la sfârșitul anului trecut. Își exprimă speranța că mesajul ei va putea ajuta multă lume!

„Totul arată ca într-o viață minunată, nu? Am fost crescută într-o familie în care aveam foarte multe condiționări, iar una dintre ele presupunea foarte multă presiune pe mine, pentru că trebuia să fac totul perfect. Țin minte și acum cele 3 expresii pe care mama mea le folosea în mod constant: trebuie să faci totul fără greșeală, impecabil și ireproșabil. Nu aveam voie să greșesc. Deci viața mea trebuia să fie foarte frumoasă. Așa și era. La 18 ani am câștigat concursul Elite Model Look. La 20 de ani aveam prima emisiune în direct, iar la 26 de ani aveam o relație de dragoste cu un sportiv foarte bine cotat la nivel internațional. În rest, viața era minunată, m-am născut frumoasă, eram sănătoasă eram celebră, câștigam foarte mulți bani, plecam în vacanțele pe care toată lumea și le dorea, aveam o mașină pe care mulți o visau și eram independentă să fac tot ce-mi doream atunci când vroiam. Cumva, eram o femeie împlinită, pentru că toate acestea, la momentul acela, reprezentau pentru mine definiția succesului.

Însă îmi aduc aminte de o zi pe care sunt convinsă că nu am s-o uit niciodată: 10 decembrie 2009. Am venit acasă de la o gală „Salvați copiii”, pe care am găzduit-o pentru ca să strâng fonduri pentru copiii veniți din familiile defavorizate din România. Am prezentat foarte bine, am ajuns acasă la 1 noaptea, într-o casă extrem de frumoasă, pe care eu o construisem. Și în momentul ăla am avut senzația că se dărâmă totul în jurul meu, pentru că am intrat în acea casă mare și frumoasă, dar extrem de goală. M-am simțit extrem de singură și de nefericită și am început să plâng. Cred că am plâns până când am adormit. În momentul ăla mi-am dat seama că e ceva în neregulă în viața mea și că nu era așa de frumoasă și împlinită cum își imaginau oamenii și mai ales eu. Tot atunci mi-am adus aminte de Michael Jackson, care murise cu 6 luni în urmă. Mi-aduc aminte locul în care eram și ce simțeam în momentul în care am auzit această veste și am rezonat extrem de tare cu ea. Unul dintre cei mai iubiți și adorați oameni de pe Pământ, Regele muzicii pop, murise de singurătate. Am venit acasă hipnotizată de această veste, am citit și ascultat interviurile pe care le dăduse Michael. Pur și simplu simțeam durerea pe care o transmitea prin toți porii și am rezonat cu singurătatea lui. Cea mai mare parte a timpului și-o petrecea cu cel mai bun prieten: cu el mânca, dormea și se plimba. Era o maimuță, în rest nu avea pe nimeni cu care să se simtă confortabil. Toată lumea îl adora pentru ceea ce oferea, dar în spatele celebrității se află un om obișnuit, cu dorințe, emoții și nevoi ca noi toți. Bineînțeles că nu mă pot compara cu el și celebritatea lui, dar undeva la un nivel mult mai mic, în societatea noastră aveam cam tot ce își dorește o fată ca să fie fericită, dar nu eram. Și ironia consta în faptul că nu puteam să spun nimănui asta, pentru că ori de câte ori și aveam impulsul de a spune că nu mi-e bine, aveam parte de niște reacții îngrozitoare. Nu doar că nu mă încuraja nimic din ce auzeam. Cel mai trist lucru era faptul că eram convinsă că aveam să sfârșesc ca Marilyn Monroe.

Și cumva așa a mers viața mea până în anul 2012, când am avut parte de cel mai rău an din viața mea. Mama mea s-a îmbolnăvit foarte tare, iar eu, la rândul meu, a trebuit să-mi fac o operație la coloană, mi-am rupt piciorul și o lună nu am putut să mă ridic din pat, am avut nevoie de oameni care să aibă grijă de mine. Relația pe care o aveam de mulți ani devenea din ce în ce mai toxică, iar pe plan profesional nu mai aveam nicio provocare, nu-mi mai plăcea nimic din ceea ce făceam. Aveam senzația că absolut totul se dărâmă în jurul meu, îmi petreceam cea mai mare parte de timp plângând acasă și ieșeam doar atunci când nu puteam să refuz diverse evenimente mondene, acolo unde îmi puneam zâmbetul de „am o viață fericită”, după care veneam acasă și aveam acea stare de agonie care îmi devenise obișnuință. A durat destul de mult timp, dar mi-am dat seama că nu mai pot să trăiesc așa, să mai fiu drăguță cu toată lumea indiferent de felul în care oamenii se poartă cu mine. Nu mă mai simțeam integră, era o durere extraordinar de mare în mine și aș fi făcut orice ca acea durere să dispară.

Și a venit cumva un moment în care a trebuit să iau o decizie de ce se întâmplă în viața mea, pentru că nu mai puteam continua așa. Trebuia să decid dacă merg mai departe sau mă opresc acolo, indiferent de ce însemna asta, pentru că durerea mă amorțea și mă omora pe zi ce trece. Și cumva într-o noapte, obosită și epuizată de atâta plâns, am auzit din interiorul meu o voce șoptindu-mi că viața nu mi-a fost dată să o trăiesc așa. Viața este cel mai frumos dar de la Dumnezeu, de care trebuie să mă bucur din plin. Și, cu ultimele puteri, am ales să ascult acea voce. Și în momentul în care te deschizi, începi să vezi lucruri pe care până atunci nu le-a văzut sau să asculți oameni pe care i-ai ignorat. Toți oamenii pe care i-am ascultat, m-au dus într-un singur loc: în India, pentru ca într-o bună zi m-am trezit și am decis că plec în India – cea mai bună alegere pe care puteam să o fac. Acolo am găsit răspunsurile de care aveam nevoie. Și după o lună în care am stat eu cu mine, am meditat, am stat în liniște și izolare, mi-am pus foarte multe întrebări și m-am confruntat cu cele mai mare temeri ale mele.

Am realizat cât de mult m-am mințit timp de 30 de ani și am trăit viața altora și nu a mea. Am găsit răspunsul la „care e cea mai importantă persoană din viața mea”. Până la 35 de ani, nu știam că eu sunt cea mai importantă persoană din viața mea. Nu mă iubeam, nu aveam pic respect față de mine, nu mă apreciam deloc și îmi trăiam viața în funcție de nevoile celorlalți. Niciodată nu mă gândeam la ce îmi doresc eu, pentru că eram atât de obosită, încât eu nu mai existam. După această lună foarte traumatizantă, mi-am câștigat libertatea și am învățat foarte multe lucruri pe care le aplic azi: am învățat să fiu autentică, am învățat să îmi ascult inima, pentru că ea știe ce-i mai bine pentru mine. Am învățat să mă iubesc și accept așa cum sunt, să fiu onestă atât cu mine, cât și cu oamenii din jur și am învățat să lupt pentru lucrurile, oamenii și experiențele pe care mi le doresc în viață.

M-am întors acasă după o lună aceeași persoană, dar cu o perspectivă complet diferită asupra vieții și am înțeles că niciodată lucrurile nu vor mai fi la fel ca înainte de această călătorie. Am învățat că scopul meu e complet diferit. Este important pentru mine să fac lucrurile pe care le simt și să am încredere să le fac, este important să ies din zona de confort, să nu abdic de la mine și să fac lucrurile în concordanță cu mine și nu în funcție de așteptările oamenilor sau ale societății. La final ajungem obosiți, frustrați și triști, pentru că alegem să ne ghidăm după valorile altor oameni.

Mie această experiență mi-a schimbat viața, de aceea organizez conferințe motivaționale, cursuri și vreau să încurajez oamenii să afle cine sunt, pentru că doar așa vor ști lucrurile pe care și le doresc. Sunt fericită că acum nu încerc să-i fac pe alți oameni fericiți dacă nu simt și cel mai important este că nu mă chinui deloc să fiu perfectă, pentru că am înțeles că suntem perfecți așa cum suntem. Cel mai minunat lucru este să trăiești liber, așa cum simți, iar eu fac asta și vă doresc să faceți același lucru. Sper să vă inspire povestea mea și să trăiți în funcție de ce vă spune inima”, spunea Andreea, în cadrul conferinței.

Foto: Facebook

Distribuie articolul: