Va împlini, în curând, un an de când s-a dedicat unui nou stil de viață și unui nou continent. De când se află în SUA, însă, nu mai e Ana Mardare cea de altădată: e o fată care trece prin schimbări exterioare și interioare și e conștientă de faptul că America iubește oamenii colorați. Acum, când a mai făcut o schimbare de imagine și e pasionată tot mai mult de pictura pe haine, am descusut-o despre ce trăiri ascund aceste noutăți din viața ei. Ce am aflat de la ea, vedeți mai jos.

„Primul strigăt al Artei

Aş putea să inventez un răspuns frumos, dar nu o voi face. Eram în tren, eram în căutarea unui job. Eram cam tristă pentru că lucrurile nu mergeau exact cum vroiam eu şi la un moment dat, mi-am amintit de Slava Sambriş. El a fost în aceeaşi situaţie, dar a ieşit din ea datorită talentului de pictor. Apoi de Irina Madan, de Iulia Laoli, ambele fete fac picturi pe haine. Zic da’ ce ar fi dacă eu m-aş inspira din munca oamenilor despre care am scris şi am făcut reportaje acasă? M-aş inspira din arta meşterilor de handmade din Moldova… Am venit acasă şi am început să fac schiţe, să caut desene…

Acestea sunt nişte desene preluate. Sunt copii. Nu mă încumet să îmi fac desenul propriu pe un tricou. Pe foaie da, dar nu pe stofă. Eu nu am şcoală. Eu fac după cum mă duce mintea, sufletul, mâna. Copiind aceste ilustraţii pe tricouri, studiez desenul, umbrele, culorile, tehnica. Aş fi vrut să fiu pictor. Am o familie întreagă de pictori. Mă alimentez de când mă ştiu cu această artă şi mereu vreau să fac şi eu ceva.

Nu cred că e un stil, sau mesaj. Mă gândesc doar la ce ar vrea oamenii să poarte şi ce aş vrea eu să pictez.

Darurile pentru Alex și mama Raisa – tricouri pictate

El ştia că îi pregătesc ceva şi ne-am înţeles să nu tragă cu ochiul. Era mai tot timpul la muncă, aşa că eu mi-am făcut orar ca să pot picta singură. Când era acasă, planşeta stătea cu faţa la perete ca el să nu vadă desenul neterminat. Am avut încredere că nu îmi va strica surpriza.  La puloverul lui Alex am lucrat 2 săptămâni. Bine nu zilnic, dar a fost greu. La lucrarea mamei – 2 zile.

America are de toate. La jumătate de oră de casă, este un magazin cu tot ce vrea sufletul unui artist. Bani să fie, că în rest sunt de toate. De acolo am luat vopsele acrilice pentru stofă. În plus am primit nişte sfaturi de la Slava Sambriş. Mulţumesc, Slava, pentru că mă susţii şi mă înveţi. 

Visez să fac o serie de ilustraţii proprii care să includă şi chipul de femeie. Probabil ea ar semăna cu mine, nu la chip, dar la stare şi spirit. Ideile mele nu au prins contur, dar mă gândesc mereu la ele. De ani de zile port în minte un tablou cu o femeie, dar tot nu mă încumet să-l pun pe foaie. Mă tem că nu va ieşi la fel de bun ca cel pe care îl văd eu cu ochii minţii. 

Mi-e dor de jurnalism. Am fost 5 ani în televiziune.  Mă pomenesc că iau la întrebări oameni străini, de parcă fac interviuri. Nu ştiu ce îmi rezervă viitorul, media, pictură, film, sau poate o viaţă simplă fără prea multe aventuri. Sunt prea multe schimbări, iar în avalanşa asta eu încă mai caut forme concrete.

O nouă tunsoare și o nouă culoare la păr

Aceste schimbări exterioare trădează probabil zbuciumul meu din suflet. Mă transform, mă preschimb (ca personajele din poveşti). Eu singură sunt o schiţă care prinde contur, care mai şterge o linie greşită. Roşu aprins e un moft mai vechi, dar pe care acasă nu mi-l puteam îndeplini din cauza televiziunii şi a sticlei. Acum pot face ce vreau eu şi mie asta îmi place. În plus, America iubeşte oamenii coloraţi.

Alex încă nu apare nicăieri în desene. Deşi, când eram acasă, îi făceam nişte portete schiţate când stăteam în cabina de montaj de la televiziune. El, în schimb, este cel care dă nota, care critic şi laudă.

Proiecte, planuri, aspirații

Mi-e greu să fiu 100 % sinceră cu voi, pentru că eu singură nu ştiu ce mă aşteaptă la capăt de drum. Aş fi foarte tristă dacă aş citi interviurile mele peste o perioadă de timp şi aş vedea că nimic din ce am zis nu s-a îndeplinit. Eu am dorinţe, planuri, dar vă daţi seama că totul se poate schimba din cauza unor factori care nu depind de mine. Şi apoi, cu cât mai departe merg, cu atât pădurea e mai întunecată. Propun să vorbim despre proiecte după ce vor fi realizate. Promit să povestesc!”, ne-a mărturisit Ana Mardare.

Foto: Arhiva Personală

Distribuie articolul: