Viața e un drum… îl poți parcurge singur, deși se întâmplă mai rar, sau te însoțește cineva. Acești însoțitori pot fi rude, prieteni, colegi sau oameni întâmplători. Mă rog, și prietenia e o chestie relativă. Oricine, la un moment dat, îți poate deveni apropiat, iar un om drag oricând se poate transforma într-un străin. Și acești însoțitori îți pășesc alături un an, doi, zece sau o viață. Firește, numărul și “gradul de apropiere” a celor de lângă tine se schimbă în funcție de perioada vieții pe care o parcurgi. Câți dintre amicii din copilărie, cu care împărțeai același măr sau cu care mergeai la furat struguri, îți mai sunt acum alături?

Și-i culegi pe acești însoțitori la un anumit popas. Acolo te entuziasmezi de momentul înâlnirii, ochii sclipesc, brațele se împletesc într-o îmbrățișare… Poți împărți multe împreună cu ei: o bucată de pâine, o carte, idei, speranțe sau un pat, unde ați atins apogeul intimității. Dar vine clipa când începi să-i privești altfel. Îți dai seama că nu mai aveți ce să vă spuneți sau că acei oameni au alte unități de măsură a vieții, care nu corespund standardelor tale. Și-i lași la o răscruce.

Sunt oameni care nu îți plac atunci când îi vezi pentru prima oară. Îți par ciudați, nesuferiți, urâți sau pedanți, dar în timp ce drumețiți descoperi un univers întreg în acei oameni și te întrebi cum de ai putut fi atât de orb la început. Sau te ciocnești de oameni pe care îi îndrăgești din prima. Totul e atât de spumos, însă… se întâmplă ceva… Și ei micșorează pasul sau dimpotrivă, o iau la galop, sau pur și simplu cotesc pe un alt drum.

Unii oameni se desprind de tine, ca frunzele toamna, firesc, pe neobservate. Pe alții, însă, îi smulgi cu tot cu carne, cu sânge. Doare, dar trebuie. Îi lași cum baba Dochia își lasă cojoacele, fără unii ți-i mai ușor și mergi înainte, fără alții este foarte frig … dar nu mai poți privi în urmă.

Distribuie articolul: