Primăvara mea a fost aurie. Aurie și strălucitoare de prea mult soare. Luminoasă și caldă, a creat în jurul meu o aură scăldată în culori aprinse. Primăvara mea a venit pe neașteptate, aproape că fără să-mi dau seama, dar a plecat ca o furtună devastatoare. La început părea timidă. Pe urmă, când am devenit foarte apropiate, am simțit-o atât de palpitantă și năstrușnică. Îmi era dragă orice clipă, orice fir de iarbă pe care l-am atins, orice frunză, orice strop de ploaie, orice gură de aer pe care o înghițeam. Pentru că mă puteam bucura de toate acestea datorită ei.

Nopțile erau pline de stele și vise frumoase. Dansam, în întuneric, pe străzile orașului, pe melodia unui cântec vechi, ca două personaje rupte dintr-un film muzical. Atunci când mergeam la somn, o simțeam cum respiră lângă mine. În primăvara aceasta m-am simțit atât de frumoasă și împlinită.

M-am obișnuit cu ea atât de mult, încât aveam impresia că e doar a mea. Chiar dacă o împărțeam și cu alți oameni. Eram înnebunită după ea și nu-mi doream alt anotimp. Vroiam să fie primăvară tot timpul, dar asta ar fi încălcat legile naturii. Nici ea nu se lăsa dusă… Așa că trebuia să o alung.

Am smult-o cu tot cu carne și am dat-o pe ușă afară. A plecat furioasă pe mine, dar sper să-i treacă într-o zi, până de celălalt an… Am răsuflat atât de ușurată când a plecat, ca un drogat care înțelege că a scăpat de dependența sa. Apoi, în timp, lipsa ei a devenit chinuitoare. Nu-mi imaginam că o să mă despart de ea cu lacrimi.

Vara a venit tiptil. De fapt, am întâmpinat-o în cimitir. La mormântul unui om care, deși nu mai este de cincisprezece ani, îl simt și acum aproape. I-am aprins candela și i-am pus patru crini lângă cruce. Era atât de tânăr și îl iubeam atât de mult… Deseori, nici nu vroiam să vină luna iunie, ca să nu-mi amintesc că l-am pierdut.

Dar vara continuă. Continuă în timp ce eu îmi fac valiza și plec spre un oraș care nu m-a impresionat niciodată. Nu m-a impresionat, chiar dacă milioane de turiști forfotesc acolo anul împrejur și li se pare „fabulos”. Însă doar în acel oraș slăbiciunea mea cea mare este pe deplin satisfăcută. Acolo este atâta ciocolată! Și doar această minune delicioasă mă tămăduiește atunci când suflețelul mă doare.

Încerc să mă bucur de noul anotimp, dar am senzația persistentă că în primăvara ce-a trecut ar fi trebuit să fac ceva, un lucru pe care nu l-am reușit. Sentimentul acesta mă neliniștește.

Îmi iau valiza și pornesc la drum. Merg spre aeroport și-mi vin în minte cuvintele unui suflet drag: dacă ceva nu s-a terminat cum trebuie, înseamnă că, totuși, încă nu s-a treminat.

O să mănânc un munte de ciocolată ca să uit de primăvara mea.