Știa că străbunicii ei ar putea fi moldoveni sau români. Iar atunci când a venit în 2008 în Moldova, deja avea formată o legătură emoțională cu țara noastră. Are o pasiune deosebită pentru ceea ce face – o pasiune datorită căreia astăzi există Ghidul ONU pentru Îngrijirea Alternativă a Copiilor, iar Republica Moldova are incluse în acordul de asociere cu UE și drepturile copiilor.
„Am fost norocoasă. Lucrez la UNICEF deja de 20 de ani. De fapt, a trebuit să lucrez 2 ani ca stagiară și după aceasta în calitate de consultant, pentru a intra în membrii UNICEF-ului. Și niciodată nu am mai privit în urmă.”

Dorința de a face parte din familia UNICEF a făcut-o să învețe nopțile pentru masterat, pentru ca ziua să-și poată face practica acolo. A început ca simplă traducătoare, iar acum conduce o echipă de 27 de persoane și a pus bazele unui ghid a Națiunilor Unite privind practicile de educație alternativă a copiilor, schimbând peste ani soarta mai multor oameni din Europa. Faceți cunoștință cu Alexandra Yuster, șefa biroului UNICEF Moldova.  

Este modestă când vorbește despre realizările sale, dar foarte volubilă atunci când vine vorba de planurile de viitor. Pasiunea cu care mi-a povestit despre faptul că toți copiii ar trebui să locuiască în familiile lor are la bază o poveste mai veche. Prin ’90, când lucra pentru UNICEF la New York, în Departamentul ce răspundea de orfelinate și instituții guvernamentale de tipul orfelinatelor, a realizat că nu există un ghid de practici alternative pentru copiii rămași fără grija părintească.

Așa că, alături de o organizație canadiană, a elaborat o lege internațională, iar după 6 ani a ieșit de sub tipare și Ghidul ONU pentru Îngrijirea Alternativă a Copiilor.

Alexandra admite că ghidul folosit până astăzi în practica organizațiilor neguvernamentale este una din realizările ei majore: „Pe de o parte, e doar o bucată de hârtie, dar pe de altă parte, e foaia care ghidează oamenii din toata lumea. Și aceasta ține nu doar de țările slab dezvoltate, dar și de țările bogate.”

Tot ea, alaturi de echipa UNICEF, a „ajutat” Guvernul Moldovei în includerea drepturilor copiilor în Acordul de Asociere cu UE. Mai simplu spus, volens, nolens, Guvernul e obligat astfel să asigure respectarea drepturilor copilului.

– Ce știați despre Moldova când ați pășit aici prima dată?
Știam niște informații generale: despre geografia țării, despre trecutul istoric câte ceva. Este o istorioară foarte interesantă cum am aflat aceste lucruri: chestia e că o parte a familiei mele vine din România, deși nu știu dacă de pe timpul când România și Moldova era un tot întreg sau nu. Dar s-ar putea fi ca familia mea să provină de aici. Și de aceea, într-o oarecare măsură, mă simt acasă (zâmbește).

– Observ că vorbiți cu foarte multă pasiune despe lucrul dumneavoastră. Ce v-a făcut să alegeți această profesie?
Mă simt foarte privilegiată prin faptul ca lucrez aici. Am fost crescută cu puternice valori sociale și întotdeauna m-a interesat lumea din jurul meu și, mai ales, lumea dincolo de frontiere, de aceea mi-am ales o carieră care să le îmbine pe toate. Nu am copii, dar sunt foarte apropiată de copiii din familia mea și de copiii prietenilor. Deci, am întotdeauna copii în viața mea.

– Reușiți să țineți legătura cu rudele din America?
Eu vin dintr-o familie numeroasă, am 3 surori și un frate. Toți trăiesc în America și au cariere foarte diferite. Sora mea mai mare e artistă, iar soțul ei e muzician – de aceea, am posibilitatea să ofer nepoților mei o contribuție financiară pentru universitate. Pentru că vă dați seama cum e să trăiești din salariul unui muzician, chiar și în America.

– Care credeți că sunt provocările cărora trebuie să le facă față copiii, dar și părinții lor, în Moldova?
O provocare foarte mare este violența. Ea are loc în numeroase familii, are loc și la școală, de exemplu între copii. De fapt, depinde și de educație, pentru că în anii ’60 ideea că părintele te va bate era ceva normal, însă acum, odată ce am început a înțelege mai bine drepturile omului, vedem că de fapt nu e bine.

Dacă gândim de pe poziția unui adult: în cazul în care cineva te abuzează, poți să te aperi chemând poliția, pentru că e corpul tău… Atunci, de ce nu ar fi valabil același lucru și pentru un copil? Sunt atît de multe căi de a educa un copil, de ce ar trebui să recurgem la violență? Din cauza că părintele sau profesorul nu știe alte metode de educare…

Știți, unii părinți îmi spun: „Mie chiar nu îmi place să-mi lovesc copilului, nu îmi plăcea când eram lovit în copilărie, dar chiar nu știu ce altceva pot face?”

– Și ce i-ați răspuns?
I-am spus că poți să porți o conversație cu copilul tău, să îl faci să înțeleagă cum s-au simțit ceilalți din cauza comportamentului lui, să îl pui în fața situațiilor de genul „ce-ar fi dacă…”, dar sigur că soluția diferă de la caz la caz.

– Despre părinți, exemple elocvente…
Am cunoscut un tânăr moldovean care a divorțat și care are o fetiță de 4 ani. E un bărbat foarte profesionist, dar întotdeauna își face timp pentru a ieși cu ea. Aproape zilnic. E ceea ce aș vrea să văd la cât mai mulți bărbați moldoveni, pentru că asta ajută copiii și îi face pe bărbați mai fericiți.

De fapt, îmi plac echipele astea mici în familiile moldovenești. Poți vedea foarte des bărbați ieșind la plimbare duminica cu copiii lor. Poate voi nu observați, însă eu – da. Le-am spus asta femeilor, iar ele au râs, spunând că asta se întâmplă doar pentru că ele îi alungă afară din casă, ca să poată face curat.

Asta am vrut să adaug, că toate obligațiile în casă trebuie să fie balansate și împărțite. Aceasta le va oferi femeilor oportunitatea de a se descoperi pe plan profesional.

– Cum se vede din afară această latură profesională a moldovencelor?…
Știu stereotipul ăsta pe care îl au moldovenii, precum că femeile trebuie să stea acasă și să aibă grijă de familie. Dar sunt câteva puncte aici pe care aș putea să le expun. Nici nu atât din viața personală, cât din experiența proprie: am întâlnit foarte multe femei mult mai profesioniste decât bărbații. De aceea, chiar dacă există acest stereotip, moldovencele l-au spulberat demult.

– Dar daca vorbim despre migrație și copiii care rămân fără îngrijirea cel puțin a unuia dintre părinți?
Trebuie să înțelegem că părinții pleacă anume pentru că își iubesc copiii și nu invers, anume pentru că vor o viață mai bună pentru ei. Iar conexiunea și unificarea lor ulterioară trebuie sprijinită și susținută.

Cum să-i ajutăm? Trebuie, în primul rând, să-i ajutăm pe îngrijitori – pentru că uneori, oamenii nu sunt în strânse relații cu copiii rămași acasă, iar cei vârstnici nu au deprinderea de a-i educa.

Copiii întotdeauna vor simți nevoia de a comunica, de aceea există o cale prin care orice moldovean poate fi de ajutor: să fie empatic și tolerant față de ceea ce spun copiii. Nu doar să-i întrebe care le sunt notele și cum au cheltuit banii pe care părintele i-a trimis, ci să se intereseze mai mult de viața personală a copilului, de lumea lui interioară. Cu tehnologiile pe care le avem acum, poți fi un bun părinte și din străinătate.
Pentru că, până la urmă, majoritatea familiilor care necesită ajutor nu sunt vulnerabile din cauza migrației…

– Dar când vorbim despre drepturile copiilor cu dizabilități?
Deseori aceștia sunt puși în situația de a sta acasă, din varii motive. Ceea ce trebuie asigurat este integrarea în societate. Trebuie să ne asigurăm nu numai că profesorii și școlile sunt gata să primească acești copii, dar și că părinții copiilor cu dizabilități și a celorlalți copii vor cu adevărat să îi vadă în școală și că înțeleg valoarea diversității de care au parte în clasă.

Copiii cu dizabilități privesc lumea un pic altfel și au cu siguranță ceva ce pot transmite altora. Și de fapt, nu e nicio diferență între acești copii. Sunt toți copii. Cred că fiecare ar trebui să-și pună întrebarea „Dacă ăsta ar fi fost copilul meu, iubindu-l necondiționat, aș vrea eu oare ca el să fie respins de societate? Cum m-ar face asta să mă simt? Cum s-ar simți copilul meu?” E o metodă clasică de a face față: să te pui în pielea altcuiva. Într-o atmosferă diversificată se nasc mai multe idei.

– Ați observat ceva schimbări din 2008 încoace, de când ați venit în Republica Moldova?
Numărul de copiilor instituționalizați a scăzut cu aproximativ 30 la sută. Unii dintre ei s-au întors în familiile lor, alții au fost adoptați de alte familii, ceea ce e oricum o alternativă mai bună decât orfelinatul.

Am observat că numărul copiilor care au intrat în conflict cu legea și au nimerit în închisoare de asemenea s-a redus. E foarte important sa fie pedespre mai ușoare, pentru ca altfel îi iei prea mult din viitor și îl expui prea multor prejudecăți.

– Atunci când ai o carieră care necesită multă dăruire, mai rămâne timp pentru viața personală?
Întotdeauna trebuie delimitat timpul acordat carierei, familiei și ție însăți. Eu am știut să fac asta. Lucrul îmi aduce satisfacție, dar fără succes pe plan personal, nu cred că aș avea aceeași satisfacție.

– Ați menționat planul personal, dumneavoastră cum vă petreceți timpul liber?
Îmi place foarte mult călăritul și chiar am avut posibilitatea aici să fac asta. Mai ies cu prietenii. Apreciez foarte mult invitațiile colegilor de a cunoaște mai bine Moldova într-o atmosferă călduroasă. 

– Între timp, ați reușit să îndrăgiți ceva anume în Moldova?
Niciodată nu o să încetez să spun că lucrul de care îmi va fi cel mai dor în ziua în care voi pleca de aici va fi plăcina cu brânză de vaci și mărar. E foarte tradițional, foarte moldovenesc. 

Distribuie articolul: