Ludmila Botnaru este actrița Teatrului poetic „Alexei Mateevici” din Chișinău. Este o fire poetică și își duce viața și meseria după principiile poeziei. Ne-a citat din poeme preferate, le-a adus la zi și este optimistă că, odată cu redeschiderea teatrelor, va putea să mai bucure spectatorii alături de colegii săi de scenă. Ajunsă la ceas aniversar, actrița Ludmila Botnaru, tot ea și profesoară de dicție, a acordat un interviu în care a vorbit despre mai multe detalii din parcursul carierei, dar și cum este conlucrarea cu colegii din breaslă. Aflăm despre rolul care a marcat-o, dar și cel pe care și-l dorește nespus.

Cum e să fii în izolare, atât profesional, cât și personal?

Nu m-am simțit în izolare nici pe plan profesional, nici personal. Am fost înconjurată de o familie frumoasă, am admirat răsăritul și asfințitul soarelui, florile din grădină… Și nu am uitat de poezie, nici pentru o clipă. În fond, asta-i menirea unui actor – să studieze singur, să mediteze la rolurile pe care le-a avut.

Cine este Ludmila Botnaru și care este rolul ei în dezvoltarea și promovarea artei scenice la Teatrul „Alexei Mateevici”?

Sunt o fire modestă, conștiincioasă, determinată și, desigur, visătoare. De aceea am și ajuns cu mulți ani în urmă în acest teatru – pentru poezie – care e o parte din sufletul meu. Atâtea amintiri frumoase… Jucând pe scena teatrului, am ajuns într-o lume de visare, am iertat, am iubit, am sperat și am cules aplauze și flori. Am cutreierat satele Moldovei cu spectacole de poezie. În amintire mi-a rămas unul dintre cele mai deosebite – „Pasăre în vânt” – din folclorul nostru românesc, în montarea lui Andrei Vartic.

Vorba poetului: „Nu aurul eu număr/ Ci stelele din cer, / Erou nu sunt, / Măriri nu cer, / Sunt fericită / Că n-am cântat păunii / Cântat-am mărul înflorit.”

Care credeți că este cea mai mare realizare a dvs.? De ce?

Nu mi-am trădat țara, teatrul și colegii; nu mi-am părăsit familia, nici copiii pentru o viață mai bună; m-am bucurat întotdeauna de puținul pe care-l am, m-am condus de ceea ce ne-a lăsat Grigore Vieru drept moștenire: „Să nu calc de sus / Să nu încovoi spinarea / Să merg frumos și demn / Să am grijă de mine / Și să cinstesc proverbele”.

Să ne întoarcem puțin în trecut. Cine a fost cel mai mare sprijin la începutul carierei de actor și de la cine ați avut cel mai mult de învățat pe plan profesional?

Îi sunt recunoscătoare regizorului și fostului conducător al Teatrului Poetic, Andrei Vartic, pentru că m-a sfătuit să muncesc singură și să fiu o luptătoare. A fi talentat e prea puțin. E nevoie de multă, multă muncă!

Vorbiți-ne despre cel mai drag rol, dar și despre rolul pe care vreți să-l jucați, dar, deocamdată, nu l-ați primit.

Am fost marcată de două spectacole: „Vreme Închisă”, în regia lui Emil Gaju. A fost o provocare și o nebunie totală și m-am simțit fantastic în scenă. E foarte important pentru un actor să știe ce are de făcut și în numele la ce. Al doilea spectacol care m-a marcat este „Vecernie Regală”, după versurile lui Valeriu Matei, în regia lui Nicolae Jelescu. A fost un spectacol ritualic cu o poezie profundă, înălțătoare. Noi, actorii, apăream într-un vechi templu de parcă eram niște ființe mitologice. În ambele, am împărțit scena cu cei mai dragi colegi ai mei de la începutul începuturilor – Nicolae Jelescu și Margareta Nazarchevici.

Ce-aș vrea să joc? Îmi doresc spectacole frumoase, spectacole de poezie. Trăim într-un secol grăbit, unde e prea multă violență: Vreau lumină la capătul tunelului.

Care e rutina dvs. într-o zi de spectacol?

Dimineața îmi servesc cafeaua și repet textul. Îmi adun gândurile, iar apoi încep emoțiile. Au fost momente când voiam să se prăbușească pământul sub picioare… Dar, până la urmă, spectacolul decide – a fost sau nu bine. Apoi, după spectacol, simți o oboseală plăcută!

Ați avut modele în viața profesională pe care le-ați admirat și de la care credeți că ați avut ceva de învățat pentru a evolua?

Trăind la țară, așteptam cu nerăbdare să vină sâmbăta, când, la radio se difuza „Teatrul la Microfon”. Eram fascinată de vocea actriței Valentina Izbeșciuc. Mai apoi, fiind studentă, nu ratam nici un spectacol la teatrul „Luceafărul”.

Cum se pliază un actor de vârsta a treia în arta teatrală contemporană? Care este atitudinea dvs. vizavi de principiile teatrului contemporan?

„Tinerețea ce mi-o caut, toată-a ars ca un chibrit” – un vers pe care-l rostesc în „Emoții de toamnă”. Tinerețea e trecătoare, dar sufletul rămâne tânăr mereu. Nu mă macină trecutul, trăiesc cu ziua de azi, aici, acum și privesc cu speranță spre viitor. Deci, teatrul contemporan este pentru mine o provocare!

Sunteți, opțional, pedagog de Arta Vorbirii. Ce înseamnă pentru Ludmila Botnaru cultura vorbirii?

― E atât de simplu:

„La-nceput a fost cuvântul
Și-n cuvântul care-l spui
A-ncăput rotund pământul
Fir de mac și fir de gând.
Este Dumnezeu pe lume?
Poate este, poate nu-i,
Dacă este, este anume
În cuvântul care-l spui!”

Recent, am primit o scrisoare de la un copil. „Vă mulțumesc pentru munca depusă în a de învăța să pronunțăm cuvintele corect, dar aici e muncă. Eu promit să muncesc și culeg roade”, a scris el. Ce-aș putea adăuga? Să vorbim corect și frumos!

De curând, Elena Frunze-Hatman, actriță de formare profesională, a fost instituită în funcția de Director al Teatrului „Alexei Mateevici”. Cum e să interacționezi cu generația tânără, car are concepții și viziuni artistice diferite de dvs.? Ce așteptări aveți de la ei?

Mă consider un om pașnic, nu intru în conflict cu administrația. De fapt, menirea unui director de teatru e să fii  un bun organizator, ceea ce a demonstrat-o Elena Frunze-Hatman. Îi doresc baftă în tot ceea ce face! Întotdeauna am găsit limbaj  comun cu generația tânără. Viziunile și concepțiile nu pot fi diferite atât timp cât avem o cauză comună. „Măria Sa actorul a ieșit în scenă” pentru a bucura inimile spectatorilor!

Cum vedeți viitorul Teatrului „Alexei Mateevici”?

Să avem cât mai multe spectacole frumoase și să nu fie umbrită poezia.

Ce va face actrița Ludmila Botnaru după pandemie?

Aștept cu nerăbdare redeschiderea teatrelor! Să reluăm spectacolele! Mi-e dor de „Treapta a noua”, „Umbra unui vis”, „Balade vesele și triste”, „Emoții de toamnă”, „Jack și vrejul de fasole” și, desigur, de multe spectacole noi. Mi-e dor de scenă, mi-e dor de colegi. Mi-e dor de Teatru!

Interviu realizat de Nina Lefter

Imagini: arhivă personală, arhiva TAM