A urcat pe „scândură” imediat după ce a absolvit actoria. A încercat să joace în filme, a montat un spectacol și mai este și animator radio. A renunțat la teatru ca la o iubire chinuitoare. Adevărata dragoste, însă, nu o poți abandona definitiv și acum un an a revenit în scenă. Aflați din interviul de mai jos cum e să fii clovn, primar, rege, cum se iubesc proștii și cum e să te dai într-un carusel erotic? Tot de la Valeriu Pahomi aflați cum e să-i spui Eu.ro.pei – Fuck You! Contactul cu actoria a fost după absolvirea școlii din sat. Am văzut un anunț în ziar că la Institutul de Arte, cum se numea pe atunci, Mihai Fusu caută doritori pentru un curs de actorie. Zic ,,Hai să încerc!”. Tatăl meu a vrut să mă facă jurist, vameș și era sceptic, însă am fost acceptat la buget. Habar nu aveam ce înseamnă teatru, am luat Enciclopedia și am început să caut ce teatre avem în Chișinău.

Primul rol mi-a fost încredințat imediat după absolvire, în anul 2001, în spectacolul care se remontează acum la Teatrul Eugene Ionesco, într-o altă formulă, ,,Așteptându-l pe Godot” de Samuel Beckett, îl jucam pe Pozzo. Premiera era în Japonia, la Tokio, îți dai seama la 21 de ani, îl apucasem pe Dumnezeu de picioare. Apoi au urmat regele Claudius din ,,Hamlet” și alte roluri.

Am luat o pauză de cinci ani. Bănuiesc, atunci m-am dezamăgit, căci, mi-am dat seama că trebuie să fac ceva ca să supraviețuiesc. Constantin Stanislavski spunea că o idee durează șapte ani. Exact șapte ani am activat prima dată în teatru, după care am plecat și am revenit. La început, trei-patru ani, te ține entuziasmul, după – obișnuința, încă patru ani, după… trebuie să te țină altceva și dacă altceva nu e, cauți în altă parte. Alte părți au însemnat alte țări, dincolo de mări. Când am revenit, prietenii mă întrebau ce-am făcut în străinătate? Le răspundeam că numai teatru nu am făcut sau cred că am făcut film, pentru că nu seamănă a realitate. Periodic, înainte de a mă întoarce vorbeam cu Petru Vutcărău. Îi povesteam ce visez – că întârzii la spectacol sau vin la teatru și nu-mi găsesc costumul, nu țin minte textul. La care Petru mi-a spus ,,Destinul nu ți-l amăgești…”. Probabil, așa e scris, cred eu.

 

Cu doi ani înainte de a reveni, mă gândeam s-o fac, dar nu găseam momentul oportun. M-am însurat și trebuia să mă stabilesc ori aici, ori undeva aiurea. A apărut propunerea regizorului Val Butnaru de a juca în spectacolul ,,Fotografi și clovni invizibili”. M-am gândit, dacă e să revin, atunci doar acum, în caz contrar, nu mai revin niciodată. În piesă joc rolul Clovnului Trist, dar nu cred că m-aș face clovn în realitate. A fi clovn și a juca un clovn sunt lucruri diferite. Cu toate că îmi place, de exemplu, marele clovn Polunin e deosebit, are un fel al lui de a fi. Revenind la Clovnul Trist care luptă pentru vizibilitate în acțiunea din scenă, în viață, încerc să mă fac vizibil prin ceea ce pot și ceea ce fac. Pentru un actor e mai greu. A fi vizibil ar însemna să ai ceva de spus, să ai o părere, și gluma aia ,,să fii de acord cu părerea ta” e foarte important. Mi-ar plăcea să ardă lumânărica sufletului cât mai mult posibil.

În „Iubirea la proști” sunt un om bogat, intenționez să merg la o cină cu proști, invitatul este domnul Pignon, în interpretarea actorului Gheorghe Pietraru. El mi-a fost și profesor. Este un actor excepțional. Nu știu dacă alți actori de vârsta lui ar putea să facă ceea ce face el într-un spectacol de două ore jumătate, cu multă mișcare, cu discursuri. Sunt extrem de bucuros că lucrăm în parteneriat. Am venit împreună la ,,Ionesco” în 2001. Dar nu am avut ocazia să lucrăm în tandem.

Dacă aș fi bogat? Viața s-ar schimba spre bine (râde). Probabil, s-ar schimba și la mansardă (arată la creier). E greu să mă pun în situația asta. Un om cu bani gândește altfel, își permite foarte multe, poate fi obraznic, așa ca personajul pe care-l joc. Cred aș deveni obraznic.

Mi-ar plăcea să joc în filme, dar nu e pentru mine. Totuși, ceea ce poți face în teatru nu poți face într-un film și viceversa. E o experiență bună faptul că am jucat în trei filme, dar nu dau o mare importanță rolurilor pe care le-am avut.

Cum m-a cucerit soția, ar trebui s-o întrebăm pe ea. Eu nu am folosit niciun truc actoricesc ca să o cuceresc. Am fost eu, așa cum vreau să fiu și cum voi fi în următorii 222 de ani, chiar dacă unora nu le place. Omul nu se schimbă, deși în aparență pare, se schimbă anumite trăsături, poate devine mai înțelept, poate.

A fost complicat să încep să lucrez în postura de deșteptător la radio, pentru un actor care e obișnuit să se trezească la ora opt sau nouă și vocea mai târziu, pe la 10, 11. Inițial, eram blocat și stresat. Îmi părea că dacă la microfon nu pot să gesticulez ca în teatru nimeni nu o să mă înțeleagă. La început mătăhăiam din mâini de nu mă vedeam, dar cu timpul… Apropo, încă mă acomodez.

Am avut zile în primăvara aceasta când jucam în ,,Caruselul Erotic” până la unu, două noaptea uneori până la trei și la cinci dimineața – trezirea! Era cam dur. Toate trebuie să meargă în unison. Trotineta (gura) și mintea să nu o ia razna în părți diferite.

În ,,Cruselul Erotic” joc rolul unui politician cu păcate (am vrut să zic ca toți politicienii, dar nu mă pot semna pentru toți). În prima scenă e un familist aparent exemplar, în scena a doua îl vedem într-o cameră de hotel cu o gagică ușuratică.

Am încercat rolul de regizor al spectacolului ,,Fuck you, Eu.ro.pa!” de Nicoleta Esinencu, cu Doriana Talmazan. La Festivalul de Dramaturgie Contemporană de la Brașov (editia a XVII-a), Doriana a luat premiul pentru cea mai bună actriță pentru acest rol. Cariera de regizor s-a oprit acolo. Nu am avut curajul să continuu. E altceva. Regia trebuie să o facă regizorul. Totodată, în Moldova, toți cei care sunt directori de teatru, regizori, sunt actori la bază. Să fie din lipsa de regizori? Poate asta e cauza, poate alta. E pâinea lor. E adevărat că pentru un actor e simplu. Cu tine cineva montează și vezi cum e. Dacă se învârt biluțele în cap, poți face ceva. Nu știu dacă aș mai face un spectacol. Mai târziu, dacă n-o să mă ia în spectacole, o să mă apuc de montat. 

Turneul pentru mine ca actor e o evadare, o gură de aer. Vezi alte reacții, comunici cu altă lume. Una e la sediu și alta în deplasare. Chiar și când ieși în afara Chișinăului, e altceva. Nu-mi place să stau locului, trebuie să ies, să văd. Am avut foarte multe turnee înainte de a pleca. Acum e criză mondială. Sper să se pornească și turneele.
Nu am avut roluri pe care să le refuz, le-am jucat și pe cele negative. Când îl jucam pe Claudius în ,,Hamlet”, niciodată nu primeam flori, toate treceau pe lângă mine. Actorul trebuie să aibă o atitudine clară față de personajul său. Pentru rolul negativ ești procurorul rolului tău, pentru cel pozitiv – avocat. Pentru mine e important ce fac cu personajul meu, încât publicul să-l înțeleagă. Ca la Bertolt Brecht, eu îl duc acolo unde e nevoie.

Cel mai greu a fost să spun adevărul când am vorbit cu mine. Adevărul doare și dacă nu-l spui, pe cine minți? Te mănâncă și oricum ți-l spui.

Nu-i înțeleg pe cei care sunt autocritici, căci fiecare om se iubește. Nu sunt autocritic, cum să zic ,,eu am jucat rău”? În adâncul sufletului recunoști, dar lucrurile merg înainte. Criticul cel mai dur e spectatorul. El decide soarta spectacolului, al actorului. Chiar dacă în viața de zi cu zi poți fi sociabil, ,,pe scândură” (scenă) poți să pălești. Pe scândură te manifești, iar când ai ieșit în culise ce mai contează, apoi ai urcat în troleu și ai mers acasă.

În scenă se întâmplă multe, cu uitări de texte, improvizații de tot felul. Uneori, parcă ești în biserică și te apucă râsul. Când ieși la aer s-a terminat râsul și te-ntrebi de ce râdeam ca proștii?

Am avut o experiență în Franța, într-o zonă muntoasă. Când eram răcit, așa ca acum, de fapt, toți eram răciți și ni s-au dus vocile. Colegului meu Vitalie Drucec i s-a dus vocea cam de tot. Începem spectacolul. Eu jucam primarul, el juca revizorul în piesa ,,Revizorul” de Nikolai Gogol. El trebuia să țipe la mine, mie să-mi fie frică. La un moment dat nici eu nu-l auzeam darămite spectatorul. Și s-a făcut o liniște, aveam impresia că nimeni nu respiră. Toți jucam încet să se audă replicile. A doua zi am mers la medic, căci aveam de jucat spectacole.

Tinerii care vor să ajungă actori să vină în teatru numai dacă nu pot fără teatru. Dacă simt că ar putea fără fără teatru măcar cât de puțin, să meargă în altă parte. Teatrul nu acceptă aproximările.

Foto: Arhiva personala

Distribuie articolul: