De ce trebuie aerisită societatea patriarhală de la noi, care sunt scurtăturile pe care merg femeile, care este etalonul dragostei şi cât plătim pentru iubire? Toate le aflăm de la inconfundabilul Vasile Botnaru, proaspăt tratat de misoginism.

– Care este cea mai importantă lecţie învăţată de la o femeie?

 Nu am un caz remarcabil, anume. Eu am mai multe situaţii şi mai multe învăţăminte. Dar cel mai recent caz, este şefa mea de la Europa Liberă, Oana Serafim, care m-a lecuit definitiv de misoginismul din tinereţe. Mi se părea că eu nu pot să găsesc o femeie care să îmi fie şefă. Uite acum am găsit-o, de fapt, ea m-a găsit pe mine.

Aveam eu iluzia că mă pricep la oameni, că pot să detectez din jumătate de cuvânt starea de spirit. Or, şefa mea actuală este net superioară în privinţa asta. Ea din prima silabă poate să-şi dea seama ce ai pe suflet, în ce registru eşti şi cum trebuie să discute cu tine. Are metodele ei de a se impune, de a bate elegant cu pumnul în masă.

– Despre femeile care au lăsat şorţul la bucătărie, copilul cu dădaca şi s-au apucat de carieră…

 În primul rând, ele sunt foarte curajoase. Pentru că asta presupune o sumedenie de riscuri, în special, în zona „feminină”. O femeie care vrea să fie fericită în căsnicie, cel puţin aşa e în societatea nostră patriarhală, trebuie să sacrifice cariera şi invers. Foarte rar se întâmplă să împletească armonios aceste două lucruri. Şi atunci când femeia ia o decizie în favoarea carierei, ea se uită cu groază în spate, pentru că înţelege că acolo s-ar putea lucrurile să se şubrezească. În cazul acesta, eu admir curajul şi pionieratul lor.

Pentru că în societatea asta trebuie deschise un pic uşile şi ferestrele şi făcută un pic de aerisire, un pic de curent. Şi ele o fac asta cu mult succes şi chiar mai îndrăzneţ decât bărbaţii. Este o simplă dovadă: cine a plecat primii în străinătate să muncească şi îi ţin pe bărbaţii de la ţară, care huzuresc uneori?

– Despre androfobe…

 Femeile care la un moment dat au suferit o transformare, deja la limită, eu nu le înţeleg. Pentru că ele pierd tocmai elementele care le fac compatibile cu bărbaţii. O femeie este compatibilă cu bărbatul în zona tandreţei, a biologicului, sau cum se numeşte în limbajul specific occidental — în zona chimiei. Acolo trebuie căutate compatibilităţile între bărbaţi şi femei. Pentru că restul sunt colegi de breaslă, de serviciu sau tovarăşi de drum.

Şi dacă o femeie arde aceste poduri în mod deliberat, creându-şi un fel de superioritate, acesta e misoginsmul invers. Eu am avut faza asta, aşa s-a întâmplat că femeile care erau cumva colege de clasă, de facultate, de lucru, mie mi se părea că nu pot să se ridice la altitudinea unor percepţii, a unor sarcini, care le rezolvam foarte simplu. Ca până la urmă, viaţa să mă înveţe că femeile au alte mijloace în general. Pentru că femeile pot să meargă uneori pe scurtătură, acolo unde bărbatul o să meargă mult şi bine ca să ajungă în acelaşi punct, şi nu mai eficent.

– La ce atrage atenţia Vasile Botnaru din primele secunde atunci când vorbeşte cu o femeie necunoscută ?

La capacitatea de a comunica şi de a asculta. Pentru mine e foarte important — nu numai la femei, dar la femei în primul rând. De a arunca vreascuri la momentul potrivit. Or, o femeie care nu ştie să facă chestia asta pentru mine nu e interesantă din toate punctele de vedere — şi ca interlocutoare, şi ca parteneră.

Am avut o sumedenie de situaţii în care m-am convins că dacă femeia ştie să se situeze pe aceeaşi lungime de undă, poţi să nu te vezi cu lunile, cu anii, să comunici peste doi ani de zile, dar reuşeşti să restbileşti contactul, de parcă te-ai despărţit acum două zile.

Eu zic că ăsta este releul care funcţionează pentru mine. Probabil că e şi de formare profesională. Dar am tupeul să cred că e şi o trăsătură personală, pe care am moştenit-o de la taică-meu. El era învăţător la ţară şi, iarăşi, în virtutea meseriei, a caracterului, el trebuia să stea de vorbă cu toată lumea. De exemplu, când mergeam prin sat cu el, la câte popasuri făcea să stea de vorbă cu oamenii, muream de plictiseală, dar a fost foarte instructiv.

– Dacă ar fi să comparăm cuplurile de cândva, pentru care dragostea şi sexul era ceva sfânt, şi relaţiile fragile de acum, când tinerii iubesc şi fac dragoste în viteză…

 N-aş vrea să fiu didacticist şi plicticos, să mormăi că generaţiile de acum sunt altfel. Eu, de exemplu, admir relaţia fiicei mele mai mici. L-a învăţat pe un francez get-beget (despre care noi ştim că, vai de mine, sunt atât de romantici!) să dăruie flori. La el în familie nu se obişnuia. De la ea am auzit micile spectacole de atenţie pe care şi le fac. De exemplu, după ce iese unul din baie, îi lasă celuilalt pe periuţă pasta de dinţi pusă. Semne de atenţie care pe mine mă încântă şi sunt foarte bucuros că există între ei aşa relaţii.

Deci, nu pot să spun că astăzi nu există ceea ce mă frământa şi mă copleşea me mine, care scriam versuri nevestei mele în fiecare zi când eram student, când ne-am căsătorit şi am plecat să fac facultatea la Moscova. Sau când ea era deja gravidă şi ştiam că poartă în burtă pe prima noastră fiică. Muream de fericire şi îi desenam tot felul de floricele şi hipopotami. Tandreţea asta, de care ai nevoie ca să te autoalimentezi în primul rând şi să alimentezi relaţia, am impresia că există. Poate are forme mai bizare, poate mai dure. Dar există, în formă, să zicem aşa, hip-hop.

– Testul de rezistenţă…

 Sigur că orice cuplu trece prin criza de compatibilitate. După foarte mulţi ani, când trece valul de romantism şi începi a observa lucruri realiste care există în viaţă, că nu întotdeauna eşti la patru ace, o mai vezi şi ciufulită şi cu cămaşa de noapte, uite în momentul ăsta se întâmplă testul adevărat.

Şi recunosc că trebuie să fi trecut mulţi ani, chiar decenii – or, noi avem trecuţi deja 30 de ani de căsnicie — să înţelegi că ai nevoie foarte mare unul de altul. Mai ales când copii pleacă… Pur şi simplu ai nevoie să stai împreună la bucătărie să bei ceai. Nu-i nevoie să vorbeşti. E nevoie să stau cu nasul în ziar, dar nevastă-mea să stea alături de mine să se uite la emisiunile ei, dar să fim împreună. Şi ăsta e un suport extraordinar.

– Despre dragostea care s-a copt…

 Am avut câteva săptămâni de şedere la Praga. Fusesem delegat acolo pentru un timp mai îndelungat, în timpul unei campanii electorale şi am avut ocazia să o iau şi pe soţie pe trei săptămâni. Aveam nevoie de asistenţa ei pentru că sunt cardiac, dar nu neapărat din cauza asta.

Ea îmi făcea dimineaţă terciul de mălai pe care trebuie să-l mănânc şi mă conducea de la geam. Eu plecam la metrou şi ea rămânea toată ziua „acasă”, făcând cercuri concentrice în jurul cartierului şi apoi umblând prin Praga. Seara, mă aştepta cu mâncărica făcută. După care ne plimbam prin oraş.

Deci, pot să recunosc că aşa vacanţă nu am avut în viaţa mea. Eu am mai fost cu ea la mare, când eram tineri, cu copiii, dar iată acele câteva săptămâni pe care le-am avut la Praga… Într-o linişte de asta, într-o dragoste de oameni copţi, care îşi trăiesc sentimentele fără zăpăceală. Acum, pentru mine, pot să zic că este etalonul unei relaţii aşezate, fără zdruncinări.

Din păcate, noi plătim pentru asta un preţ foarte scump – tinereţea, vremea care trece. La faza aceasta ajungi când eşti suficient de neputincios, când începe a-ţi da de ştire artrita…

(va urma)

Distribuie articolul: