Tatiana Țîbuleac, autoarea romanului „Grădina de sticlă” a devenit câștigătoarea premiului Uniunii Europene pentru Literatură. Cu această ocazie, Radio Europa Liberă a realizat un interviu exclusivit despre emoțiile pe care i le-a adus acest premiu, dar și despre viziunea actualizată a Tatianei desre propria operă. 

Tatiana spune că acest premiu nu i-a făcut romanul mai bun, dar recunoaște că a provocat-o să-l mai recitească o dată.

Nu, nu a devenit mai bun, dar astăzi la cafeaua de dimineață l-am luat în mâini și mă gândesc că o să-l recitesc, să văd dacă găsesc și eu altceva în el…”, spune scriitoarea despre romanul „Grădina de sticlă”

Tatiana spune că romanul a fost foarte bine primit și în România, iar specificul „moldovenesc” nu i-a tăiat deloc din farmec, iar asta pentru că cititorii au reușit să vadă dincolo de cuvinte.

„Cred că este o carte care poate fi citită și dincolo de limbaj și chiar și acele fraze scrise chiar în rusă și această topică moldovenească pe care parțial am inventat-o. Mă bucură să văd că oamenii au înțeles, că au pătruns în carte și chiar m-a emoționat acest lucru, pentru că primele cronici, cele mai bune cronici, de fapt, au venit din România. Nu știu dacă vreau să fac un fanion din acest premiu, dar mă bucur că acum aș putea spune că literatura din Republica Moldova vine să îmbogățească, nu să fure din succesul României. Și este simbolic acest premiu, unește. Am văzut asta din reacțiile pe care le-am primit ieri și astăzi atât din România, cât și din Republica Moldova. Mai departe nu știu ce va însemna asta pentru carte, sper să fie mai mult decât o carte și un nume”, spune Tatiana.

Așa cum Tatiana Țîbuleac este stabilită la Paris, spune că și acest lucru a contribuit la realizarea romanului, a făcut-o să conștientizeze distanța, dorul și…frustrările.

„Pe mine m-a ajutat depărtarea, detașarea… Da, m-am dat cu un pas în urmă și am văzut lucrurile altfel.Grădina de sticlă este așa, un melanj de dor, de frustrări, de lucruri pe care le poate simți un emigrant mai degrabă decât un om care trăiește acolo, pe loc. Și da, depărtarea, în cazul meu, a fost benefică”, povestește aceasta.

În pofida premiului obținut Tatiana mărturisește că exista o așa numită frică, frica de a nu se autodepăși, dar recunoaște ea, că aceasta îi e „prietenă” de mai mult timp.

„A, frica asta a apărut demult și s-a materializat în zero scris în acest an. Nu știu dacă o să mai scriu, nu știu dacă mai pot să scriu ceva sau dacă mai am ceva de spus, sper să…”