Întotdeauna mă gândeam că inspiraţia pentru editoriale se ia din viaţă, din clipele trăite ori visate, din setea de a-ţi destăinui trăirile întregii lumi. Pe mine m-a ispirat să scriu o gară. Da, o gară. Acolo unde lumea mişună cu sute de probleme în cap, cu zâmbet pe buze sau cu ochii trişti. S-a întâmplat că o cafea m-a făcut să scap trenul care mergea spre Bologna. Aşa că, cele şapte minute cât trebuia să iau trenul, s-au transformat într-o oră de aşteptare. În momentul când gândul tocmai mă duse spre întrebarea „oare în acest orăşel, Prato, din nordul Italiei, sunt moldoveni care-şi rup spatele pentru un viitor sau bani pe care îi vor investi în case şi perdele?”, am auzit o limbă cunoscută, cea maternă. Un tânăr vorbea atât de tare la telefon, că era imposibil să nu-l auzi. O dorinţă nebună m-a făcut să mă apropii să-l salut, să văd dacă este de-al nostru. Era. Era un cuplu de români. El lucrează la şantier. El e din Iaşi, ea e din Constanţa. S-au luminat la faţă când le-am vorbit, probabil au simţit acelaşi lucru ca şi mine.

Ea mi-a povestit că, la cei 18 ani pe care îi are, vrea să facă o şcoală, deoarece aşa şi n-a mai terminat-o în România. A venit, alături de mama ei, să lucreze. El n-a făcut o facultate fiindcă munceşte de când se ţine minte, dar nu s-a plâns ca i-ar fi rău pe şantier. „Ei şi ce dacă lucrul începe la cinci dimineaţa pe şantier. În schimb, am banii mei, nu depind de părinţi”, mi-a zis ieşeanul.
Soarta celor doi seamănă izbitor de mult cu cea a tinerilor moldoveni, care pleacă în lume pentru a-şi construi propriul viitor Ei nu se plâng de viaţa grea şi vor să creadă că, într-o zi, vor reveni să-şi facă ţara aşa cum o văd ei acolo, în străinătate, doar cu oamenii de pe loc, cu tradiţiile noastre şi prietenii, care lipsesc atât de mult când eşti departe de casă.

Tot în acest orăşel, în care o oră pare a fi o bucată din viaţă, mi-am amintit de micile, dar exceptionalele clipe de fericire pe care le aduc călătoriile. În acea oră mi-am promis încă o dată că, orice s-ar întâmpla în viaţă, „accidente” gen soţ, familie, copii, întotdeauna voi găsi timp şi bani pentru a călători. Şi ştii de ce? Fiindcă cele mai frumoase clipe le-am trăit în aceste ore de aşteptare, prin gări străine. Acasă este loc de rutină, iar în străinătate este loc de meditaţie, timp în care îţi aşezi dorinţele pe poliţe, le împarţi după prioritate şi îţi dai un şut ca să poţi creşte. Iubesc puterea enormă pe care ţi-o dau călătoriile, puterea de a mişca lucrurile în propria ţară, de a vrea să aduci un pic de viaţă de la spanioli, avânt de la nemţi, stabilitate de la elveţieni.

Meleagurile străine m-au făcut să trăiesc clipe de inspiraţie şi împlinire sufletească. Nu voi uita niciodată parfumul unui necunoscut de care te îndrăgosteşti ca de priveliştile din Cinque terre, ori străzile ca rupte din poveste din Praga. Acest sentiment îl trăieşti o dată în viaţă şi vrei să-l păstrezi doar pentru ochii tăi, ca şi călătoriile în care ora de aşteptare îţi dă inspiraţie să scrii.

Distribuie articolul: