„Cum au putut ceilalți bărbați să te lase?”, mă întrebi uimit, de parcă cine știe ce comoară ai în fața ta, pe care alții nu i-au știut prețul. Nu sunt o comoară deloc, sunt, chiar, o poamă bună și, ca să fiu sinceră, am mai părăsit și eu… câțiva… Nu zic că nu m-a ros și pe mine, uneori, acest „de ce?”, stând cu nasul în perne, cu plapuma peste cap și scăpând câteva lacrimi, dar era mai mult un „de ce?” retoric. Nu vreau să știu răspunsul la nici un „de ce?”. De ce? Pentru că nu contează.

Ce contează dacă sunt prea frumoasă sau nu sunt suficient de frumoasă? Ce contează dacă sunt prea deșteaptă sau lipsită de inteligență, că am sânii prea mici sau prea mari, că sunt blondă sau brunetă, că sunt posesivă sau indiferentă, că știu ce vreau sau că habar nu știu ce vreau? Nu contează…

Recunosc, într-o zi chiar mi-a venit ideea fantastică de a-mi suna toți foștii iubiți și să fac un sondaj sociologic: fiecare să-mi spună „de ce?”. După care să pun toate motivele într-un tabel, să văd cel care se repetă cel mai mult, apoi să fac totalul. Apoi… 

Apoi m-am gândit că e o prostie. Ceea ce cineva consideră un defect de nesuportat, pentru altcineva i se poate părea cea mai mare calitate, așa că am renunțat la chestionar. Asta ține de optica fiecăruia, trebuie doar de văzut cine pe pământul acesta poartă „ochelari” la fel ca ai mei.

Uneori, însă, nu defectele unui om te face să-l lași, ci pentru că un „nu știu ce” te scurmă și te frământă. Mi s-a întâmplat, de multe ori. Iată sunt așa situații când parcă îți place, dar nu vrei, iar dacă vrei, nu pe mult timp și nimic nu te ajută să ieși din starea aceasta.

Pot să plâng sau să râd, să merg să fac sport, ca să încerc să uit sau să stau pe pervaz cu un pahar de cognac și să golesc un pachet de țigări. Pot să derulez filmul evenimentelor și ca un psihanalist să scormonesc fiecare cuvințel și gest… Și, oricum, nu voi ști pe cine să învinuiesc: pe El pentru că nu a știut cum, pentru că nu a vrut sau pe mine, pentru că nu am știut cum sau nu am vrut.

Recunosc, e greu să mă iubești, dar și eu greu mă las iubită.

E greu să fii fericit(ă). Credeam că un serviciu bun, un cont în bancă, o mașină, o casă, țoale de firmă, parfumurile scumpe, te pot face fericit(ă). Fals. Dacă nu ai fericirea în interior, degeaba o cauți în afară. Poți să te duci departe, să vizitezi nu știu ce colțuri de rai și să pășești pe nu știu ce oaze de paradis. Degeaba! Universul adevărat se află în noi.

Cu iubirea e la fel, dacă nu o ai în tine, degeaba o cauți la alții.

Distribuie articolul: