Pe Radmila Popovici poate nu o cunoașteți, însă despre numele ei ați auzit la începutul sau finalul multor cântece ale interpreților autohtoni. Acum doi ani a fost recunoscută drept textiera anului în Republica Moldova. Deși scrie poezie, lumea o cunoaște mai mult în calitate de autor de texte pentru cântece. A scris versuri pentru majoritatea interpreților din țară, dar și de peste Prut. Cântece pe versurile sale răsună aproape la toate posturile de radio și TV; are colaborări cu Teatrul Național și cu Teatrul de Operă și Balet și este autoarea versurilor câtorva musical-uri, jucate la noi.

Am încercat să aflăm de la ea secretele unui text muzical, ale unei poezii care să cânte, care să devină șlagăr, care este poate scrisă la comandă sau care devine cântec fără să fi planificat acest lucru. Vine muza cât ai clipi din ochi sau o aștepți mai multe nopți albe? Despre toate aspectele unui vers care cântă, ne povestește Radmila Popovici.

Dragă Radmila, toate realizările tale presupun și scrierea textelor la comandă. Întrebarea mea este: cum reușești să împaci muza cu comenzile?

Este dificil să explici cum funcționează creierul și cum se împacă el cu harul, dacă e să ocolesc cuvântul „muza”, care-l poate vizita pe oricine, “… măcar o dată, doar o dată-n viața lui”. M-am convins, întâi de toate, că omul se naște cu o vocație, pe care, dacă o descoperă, o urmează sau ba. Încerc să identific o perioadă a vieții mele, în care n-am scris poezii și aceasta este cea în care pur și simplu nu știam să scriu, adică până a merge la școală, deși versurile roiau în mintea mea de copil și-mi plăcea să recit și să cânt tot ce auzeam și mă impresiona.

radmila

La cinci ani cântam romanțe lungi și recitam poezii de-ale tatălui meu. Ceva mai târziu, nedorind să-mi atribui stări străine, le exprimam, stângaci, dar cu multă seriozitate, pe ale mele. Nu cred că m-am gândit vreodată să devin poetă. Poezia trăia în sângele meu la fel de firesc  ca globulele roșii. Când tata mi-a cumpărat, la zece ani ai mei, acordeonul, l-am pus pe brațe și am început să caut muzica fără să admit o clipă că nu voi fi în stare. Când am dat de melodii, nu-mi ajungeau cuvinte ca să le îmbrac, așa că am început să le caut. Cum în acele timpuri nu exista un „google” salvator, eu îmi eram google-ul și compuneam versurile pentru melodiile cu care cochetam. Ce mai! Eram aproape cantautor.

radmilaDe acolo mi se trage și am mers în lume pregătită să fac ce fac. Iar despre comenzi… depinde. Nu că nu pot, ci nu vreau să scriu ceea ce contravine ființei mele. Experimentez, accept provocările, îmi testez capacitățile, dar fac tot posibilul să nu-mi vând sufletul. Comanda i-o dau creierului și el își caută de treabă, respectând stil, ritm, mesaj, ținând cont de interpret și de multe alte cerințe, pe care, nerespectându-le, riști să bați apa în piuă.

Cum îți vin comenzile? Le duci pe toate la bun sfârșit?

O perioadă îndelungată am colaborat numai cu Marian Stârcea, cel cu care am făcut primii pași în lumea cântecului. Formula de lucru cu Dumnealui a fost cea mai potrivită și mai lejeră pentru mine, deoarece aveam poeziile gata și pe ele se făcea muzica. Apoi adaptam, pe ici, pe colo. De asemenea, în colaborare cu Marian Stârcea, am executat comenzi de imnuri importante (la timpul lor): Imnul „Moldstar”, Imnul Echipei „Zimbru”, Imnul „Concert la pălărie”, Imnul „Aquarelle”, Imnul „Tinerilor” (nu știu care), Imnul „Basarabia – Nord”, dar și al „Expedit-Euro-Trans” (astea două din urmă, chiar trăsnite). Interesantă experiență, altminteri.

Radmila

Anume aceste comenzi mi-au adus primii bani. Îmi era jenă să-i iau. Nu se lipea de mine ideea scrisului pe bani nicidecum. Încet-încet, însă, am învățat să văd lucrurile altfel. Ș-apoi, refuzând, arătam ciudat în ochii celor care voiau să-mi aprecieze cu orice preț rezultatul muncii, al unei munci deloc simple și nu pe puterile oricui. Cu timpul, vreți nu vreți, s-a aflat de mine, și tot mai mulți au început să-mi solicite texte, pentru diverse proiecte și melodii (muzică clasică, populară, corală, ușoară, Rock, pentru filme și teatru, operete etc.) N-am visat să pot cuprinde vreodată atâtea genuri, dar, dacă răscolesc în mape, mă conving de acest fapt zecile de Giga.

Cum primesc azi comenzile? Simplu: mă găsesc interpreții sau compozitorii, îmi arată melodiile și, dacă sunt acceptabile, mă apuc de ele. Unii mă lasă de capul meu, alții solicită teme concrete. Uneori îmi dau timp suficient, alteori le arde și eu deseori sunt nevoită să mă las de ale mele, ca să respect termenul-limită, nemaivorbind de celelalte, artistice. Până acum doi-trei ani, rar, aproape niciodată nu întârziam. Ba, din contră, veneam mai repede cu tema făcută și tot destul de rar se întâmpla ca oferta să nu satisfacă cererea.

Acum, însă, după mii de texte scrise, fără niciun suport (de trei ani) din partea vreunei instituții responsabile de drepturile de autor, dar, poate, și din cauza faptului că ceea ce mi se solicită se repetă, tematic, sau vine dintr-o zonă a nunților și cumetriilor, îmi permit să refuz. Mai ales, că m-am aruncat în poezie și poezia nu permite s-o înșeli. Deci, dacă simt că nu le pot duce la bun sfârșit, nici nu le accept. Dacă am acceptat și nu merge, înștiințez solicitatorul. Totuși, mă strădui să evit astfel de situații. E altceva dacă textul nu place. Atunci îl retrag în cel mai normal mod. Pentru că nu iau bani în avans.

Radmila

De ce majoritatea versurilor sunt, totuși, despre dragoste?

Pentru că dragostea, cred eu, s-a născut odată cu primul om și va muri odată cu ultimul. Or, citându-l a câta oară pe Marin Preda: „Dacă dragoste nu e, nimic nu e.”, respectiv, nici poezie nu e, nici cântec.

Remarc că tot mai rar e întâlnită tema patriei. Care credeți că ar fi pricina?

RadmilaTehnologiile evoluează, politicile avansează, se deschid granițele, oamenii circulă din ce în ce mai mult, își schimbă locul de trai… E inevitabil să devină, în acest context, mai palidă noțiunea de patrie. Ș-apoi, mi s-a întâmplat, după ce piesa „Moldoveni, veniți acasă” a fost auzită de diaspora, să mi se reproșeze că-i acuz de lipsă de patriotism, or eu, chiar nu-s omul care judecă sau ține să învețe pe cineva minte. Globalizarea pare a fi de neoprit, dacă pacea va pune stăpânire pe omenire. Și bine-ar fi. Pentru că patria omului, cum simt eu, este omenia. Cu așa patrie, oriunde ești acasă.

Cum faci versul să cânte și cum poți ști dacă un cântec va prinde sau nu la public?

Îl cânt, fie că am melodia gata, fie că o „bâjbâi” eu. Astfel versul devine cantabil. E o școală întreagă –cantabilitatea. Nu orice sunet și nu orice cuvânt bucură urechea. Pe lângă aceasta, țin cont de accente, de pauze, de câte și mai câte, încât mă pomenesc că spectrul meu verbal pentru produsul musical nu poate purta orice culoare. Dar, pe lângă formă, grija mea cea mare este conținutul și emoția. De mine, adică de text depinde jumătate sau a treia parte a succesului unui cântec. Nu o singură dată, însă, s-a întâmplat să moară textul înainte să-și ia avânt, ori din cauza melodiei nepotrivite, ori a interpretării. De aceea nu există garanții într-un domeniu atât de impalpabil și imprevizibil, mai ales că gusturile și preferințele publicului sunt într-o continuă schimbare. Datoria mea, față de mine și față de timpul meu prețios, în primul rând, e să pun suflet și măiestrie în tot ce fac. Dacă astea ajung la inimile altora, mă simt răsplătită.


Cum e să știi că versurile, emoțiile, gândurile tale sunt cântate de atâția oameni?

Încerc să mă detașez, să nu sar în sus de bucurie, dar nici să nu mă prefac că-mi este indiferent. Mă simt responsabilă! Mă doare când se intervine în text fără voia mea. Mă bucur când publicul, dar și interpreții se regăsesc în ceea ce scriu. Nu-mi este plăcut când nu se menționează autorii, dar nu fac caz din asta. Vreau să nu supăr Duhul Sfânt, muza, ziceți-i cum vreți harului, tocmai de aceea mă dedic acestei meserii cu dragoste și zel.

Radmila