Avea păr lung și blond, ochii albaștri și mari. Era frumoasă și iubea. Ambii erau săraci, dar toată lumea era așa. Era după al doilea război mondial. Au făcut nunta repede, pentru că se doreau, iar pe atunci sexul înainte de măritiș era considerat un păcat și o mare rușine pentru fată, dar mai ales pentru părinții ei. Nu au chemat multă, pentru că nu aveau cu ce face petrecerea. Nici rochie de mireasă nu a purtat. S-au mutat la părinții lui. El s-a angajat la construcții. Cu brigada lui au colindat toată Moldova, dar mai des muncea în capitală, pentru că acolo era mult de lucru. Ea a mers la colhozul din sat, pentru că fabrica din raion e cam departe. A lucrat pe dealuri și văi. Peste câteva luni, a plecat în concediu de maternitate.

În câțiva ani soțul a primit un apartament în Chișinău și s-au mutat. El continua să lucreze constructor, ea s-a angajat ca dădacă la o grădiniță. Ambii nu au făcut decât câteva clase și nu puteau să își găsească un serviciu mai bine plătit.

Anii au trecut în grabă. Iubirea dintre ei s-a mistuit. Copiii au crescut. Soțul a început să bea, iar ea a trebuit să își mai găsească o slujbă să-și poată întreține copiii. Nici ei, odraslele, nu au făcut mare școală, doar opt clase. Apoi au plecat în capătul Rusiei, la extras aur, cum era pe vremuri. Nu mai știe nimic de ei, nici măcar dacă mai sunt în viață. Mai înainte, mai primea câte o scrisoare de la ei, apoi răvașele au încetat.
Au îmbătrânit, bărbatul a devenit mai violent și mai bolnav. Și ea, cu anii, a început să își înece necazul în pahar. Nu-i mai păsa ce poartă și cum arată. S-a întâmplat să doarmă și pe stradă.

Într-o dimineață, a mers în camera care era cândva a copiilor, acum dormea soțul acolo. A mers să-l trezească. Nu i-a reușit, pentru că nu mai respira. Singurătatea a devastat-o. Nu mai gătea, nu mai avea poftă de mâncare. Iar bătrânețea a devenit și mai neputincioasă. Cineva din vecini i-a spus că ar vrea să aibă grijă de ea. Și a pus-o să semneze niște acte. Apoi, când s-a întors într-o zi acasă de la piață, nu mai putea să intre: yala a fost schimbată, iar când bătea în ușă, nu i se deschidea.

A fost la poliție și i s-a spus că acum apartamentul ei îi aparține vecinei. Nu a mers în instanță, s-a dus să-și cumpere băutură. A încetat să mai meargă acasă. Adormea pe unde apuca.
Acum o văd uscată, cu părul vâlvoi și slinos, la un colț de stradă, cu mâna întinsă. Se roagă de trecători să îi dea bănuți pentru pâine. Unora le stârnește mila, alții o privesc cu dispreț sau indiferență.
Nu știu dacă e asta povestea ei. Asta doar mi-a trecut prin cap când m-am uitat în ochii ei. Ochii ei, care au rămas la fel de albaștri, parcă neatinși de vicii și de ani – dar goi, opaci și plini de lacrimi.

Distribuie articolul: