Prietenii şi studenţii japonezi îi spun Mira (da, cu r). Pe biroul ei stau manuale de engleză, mape și fișe pentru studenți: La început a vrut „să încerce marea cu degetul”, acum agenda îi este plină.

Având ocazia să vizitez vara aceasta Japonia, am petrecut o bună parte din timp cu Mila, care locuiește acolo. Dimineaţa are o lecţie cu doi copii, după-amiază predă engleza unui jurnalist, iar seara face ore cu o profesoară de japoneză. în pauza dintre două lecţii, Mira san (cum îi spun studenții) mi-a povestit cum a ajuns să aibă până acum peste 25 de studenţi.

Mira san – de fapt, Ludmila Guţu – este din Republica Moldova şi locuieşte de trei ani în Toyama, un orășel la 6 ore depărtare de Tokyo.

A venit în Japonia odată ce soţul ei a decis să-şi facă doctoratul în Toyama. Cu zîmbetul pe buze, îşi aminteşte de primele impresii pe care i le-a lăsat țara:

„Totul părea atât de ciudat: moda, calendarul, faptul că fac plajă îmbrăcați sau se închină la fiecare pas… Chiar dulciurile le fac dintr-un fel de fasole (mai târziu mi s-a spus că sunt alge, și mai ciudat!). Nu pot spune că m-am obişnuit cu ei, dar m-am obișnuit cu modul de viaţă de aici.`

Ideea să facă cursuri de engleză i-a venit subit, după ce plecase de la o companie ruso-japoneză. Cu o facultate de limbi străine în spate şi un an de studii la Londra, a fost un test de motivare şi ambiţie pentru ea.

în timp ce Ludmila povestește cu entuziasm, telefonul mobil sună scurt. Ea se scuză uşor vinovata şi îmi spune: „e un student de-al meu`. Dau din cap şi îi spun că nu e nicio problemă. Ludmila începe să vorbească : „Mosh mosh, koniciua Noriko San.` Apoi curge engleza…

în acele clipe, auzind-o cum vorbeşte în japoneză şi engleză, mi-am dat seama că această femeie inspiră simpatie şi putere în egală măsură.

Mila închide telefonul şi îmi spune cu o mina serioasă : „îmi pare rau, dar în 10 minute am o lecţie`.

Deşi vroiam să-i mai pun câteva întrebări, cuvintele ei mi-au servit pe loc precizările necesare. „Văd că ești o femeie căreia îi place ceea ce face`, îi spun.

„Muncesc în fiecare zi şi roadele muncii mele se văd`, zâmbește Ludmila. Și adaugă, în șoaptă: „Visul meu este să-mi deschid o școală în Japonia…`

Eu am plecat înainte să vină studentul Ludmilei. Mă îndreptam spre staţia de tramvai şi mă gîndeam de ce mi-a vorbit despre vis în şoaptă. Nesiguranță, ezitare? Cred că mai curând este vorba de o mare dorinţă, care nu vrea să fie divulgată înainte de vreme.

Distribuie articolul: