Ne știm de la grădiniță, am fost în aceeași grupă, apoi la școală am stat în aceeași bancă. În adolescență obișnuiam să făceam schimb, pe ascuns, de reviste porno și ne amuzam. Apoi, când am mai crescut, ieșeam în parc să citim nebuniile lui Kierkegaard sau detective și să povestim despre aventurile noastre (amoroase, firește). Îmi era ca o soră, deși unora li se părea ciudată prietenia noastră . Acum ea din nou a dat-o în bară cu iubitul ei și s-au despărțit, de astă dată au rupt-o definitiv. A venit să-mi plângă pe umăr, mi-a spus că sunt singura persoană în care mai are încredere. De câteva nopți doarme la mine. Nu poate sta în apartamentul ei, spune că e prea gol. Dar când o simt alături, nu pot adormi. Vreau să o îmbrățișez, să-i sărut fiecare deget de la picioare, apoi genunchii, șoldurile. Să-mi plimb limba peste sânii ei plini și să urc spre buze. Să-i simt respirația grăbită și să o aud cum geme sub mine…

Dar nu pot decât să-i ating părul și să-l miros, în timp ce ea doarme. Îmi bag capul sub pernă și îmi vine să urlu. Vreau să-i spun ce mă frământă, dar mi-i teamă că o să mă desconsidere. O să-mi spună cu dispreț că mi-am pierdut mințile. Eu, care spuneam că prefer relațiile de convenție și că niciodată nu o să mă îndrăgostesc, că dragostea e o prostie, am ajuns să o iubesc tocmai pe ea…

Am ieșit la balcon, ea dormitează în patul meu, o privesc prin geam și trag din țigară cu disperare. Trebuie să-mi fac curaj să-i spun totul. Nu cred că e o rușine ca un bărbat să ajungă să iubească, chiar și un afemeiat ca mine, nu-i așa?