Ți se așează în poală și te îmbrățișează. Te privește galeș pe sub gene și nu îți spune nimic. Vrei să o smulgi de pe tine, dar te amăgești că doar în compania ei îți este foarte bine, așa că nu poți decât capitula în fața ei. Îți pare că tocmai de ea ai nevoie, când, de fapt, ea te sugrumă. Încerci să o ignori și mergi să-ți iei o carte de pe raft. Dar nu știi ce îți face nebuna, că această minunată carte, din care până acum citeai absorbit, îți pare plictisitoare și neînțeleasă. Arunci cartea pe podea, iar filele ei s-au deschis într-un evantai, ca o coadă de păun.

Îți spui că poate e bine să mergi să gătești ceva, ca să nu mai observi cum se învârte prin preajmă. Dar în prezența ei totul îți scapă din mâini și devii buimac. Arzi mâncarea și o condimentezi prea tare și, în final, îți piere și pofta de mâncare.

Ai un film preferat. L-ai văzut de zeci de ori și niciodată nu te saturi de el. Pornești calculatorul și te așezi comod să îl privești. Dar egoista începe să-ți danseze în față că nu te mai poți uita la ecran. Oftezi adânc și îți acoperi fața cu palmele. Stai așa preț de câteva secunde, apoi închizi capacul și pui laptopul pe masă. 

Te frămânți și te întrebi dacă nu acum ar fi momentul potrivit să-i telefonezi pe cei dragi cu care nu ai mai vorbit de ceva vreme? Iei telefonul și începi să răsfoiești agenda, dar ea, cu o privire de asasin, îți ia telefonul din mână și începe să jongleze cu el – nu are rost să te opui.

Începi să devii claustrofobic și să te sufoci. Te gândești că poate e mai bine să ieși la aer. Te plimbi pe alee și încerci să nu o observi, dar ea îți sare în spate și fără să vrei îngenunchezi. Ca o hoață ți se urcă pe umeri și, împovărat, continui să pășești. Oamenii te privesc ciudat, iar tu te simți ca un animal de tracțiune, așa că grăbești pasul înapoi spre casă.

Lași încălțămintea la intrare. Nu aprinzi lumina. Razele apusului îți permit să dibuiești prin casă și să ajungi în dormitor. Te întinzi pe pat. O simți cum ți se culcă alături și te cuprinde cu membrele ei. Prinsoarea ei strânsă o simți ca pe o metastază, care ți se răspândește în toate celulele.

Ai vrea atâtea să-i spui! Să țipi la ea, să o lovești! Dar neputința e atât de mare… și nu poți decât să îi șoptești, timid, abia auzit: Singurătate, te rog să mă lași.

Distribuie articolul: