Mișcă liniar laveta galbenă  peste sticla care acoperă masa din nuiele împletite. Pe lângă ceva scrum de țigară și câteva șervețele rupte, în vasul pentru deșeuri sunt puse și trei frunze galben-verzui, căzute pe semne, din arțarul de lângă terasă. După ce se asigură că a făcut ordine, își îndreaptă spatele și privind în gol, se duce către tejghea.

„Am terminat pentru astăzi. Tură ușoară vă doresc”, spune schițând un zâmbet timid în timp ce își agață șorțul negru în cui.

Sergiu are 26 de ani. Ultimii cinci i-a petrecut muncind în calitate de chelner în mai multe localuri din capitală. Deși la prima vedere pare o persoană veselă și optimistă, tânărul spune că găzduiește în sufletul său o mare dezamăgire.

„Sunt nevoit să trăiesc așa cum vor alții, nu așa cum vrea inima mea. Sunt nevoit să îmi înăbuș propriile sentimente, propriile păreri, proprile vise”, spune el dând cu piciorul o pietricică care i-a ieșit în cale pe trotuar.

De când se ține minte a fost catalogat ca fiind „altfel”. Își amintește că atunci când era la școală, îi reușea cu greu să se integreze în grup, pentru că de cele mai multe ori nu împărtășea interesele semenilor lui.

„Încă de pe atunci îmi dădeam seama că voi avea o viață grea. Niciodată nu m-au interesat fetele, chiar dacă prieteneam foarte bine cu ele. Niciodată nu mi-a plăcut fotbalul, nu am avut niciun interes pentru pescuit și nu manifestam dorința de a ieși cu băieții în club”, spune Sergiu.

A înțeles că are altă orientare sexuală atunci când a împlinit vârsta de 16 de ani. Deși avea ceva bănuieli legate de acest subiect și mai înainte, anume la 16 ani a simțit că în inima lui încolțește un sentiment de iubire pentru un alt băiat:

„Când am realizat și am conștientizat acest lucru, a fost ca o furtună care m-a luat pe nepregătite. Nu știam cum să procedez cu ceea ce simțeam. Grija mea era cu atât mai mare cu cât știam că părinții mei niciodată nu vor accepta un copil gay. Știam că dacă recunosc cine sunt și ce simt, urmează să fiu ars pe rug. Știam că societatea în care trăiesc nu are maturitatea de a mă înțelege”.

Sergiu  mărturisește că a încercat să lupte cu propriile dorințe. Totuși, atunci când sentimentele lui au fost răsplătite cu reciprocitate, nu a mai putut să renege ceea ce încolțise deja în inima dar și în mintea lui.

„Prietenul meu locuia în altă localitate. Mergeam la el în fiecare sfârșit de săptămână. Am avut noroc că părinții lui erau plecați peste hotare. Ai lor mei le spuneam că merg la o domnișoară. Am menținut acest scenariu trei ani”, poveștește băiatul.

Alege o bancă din parc și se așează. Privește cerul care este gata de apus. Își amintește că lucrurile au început să se complice atunci când părinții lui au început să insiste din ce în ce mai mult să-și invite prietena acasă.

„Nu puteam să le spun adevărul. Știam că nu mă vor accepta așa cum sunt. Știam că mama va plânge, știam că tata îmi va da niște palme. Îmi era rușine de ceea ce sunt, de ceea ce fac. Le-am zis că plec la Chișinău, la muncă. Am evitat tot mai mult subiectul legat de așa zisa mea prietenă și în scurt timp mi-am făcut bagajele și am plecat”, povestește Sergiu.

Deși se aștepta ca în capitală să-și găsească liniștea, și aici s-a ciocnict de reticența celor din jur. Chiar dacă nu spunea nimănui despre orientarea lui sexuală, se simțea mereu exclus. De fiecare dată când oamenii care îl înconjurau criticau persoanele homosexuale, se simțea de parcă este lovit cu pietre.

„Primul bar la care m-am angajat avea un patron de 30 de ani. Ne-am împrietenit, aveam o relație chiar foarte bună. Într-o seară, i-am mărturisit că sunt gay. A sărit ca ars. A doua zi m-a dat afară și m-a atenționat să nu mă mai apropii de localul lui. Cred că dacă aș fi avut ciumă, s-ar fi comportat mai bine cu mine”, spune Sergiu mângâind speteaza din lemn a scaunului.

De atunci nu mai vorbește despre orientarea sa sexuală și susține că este dezamăgit de faptul că într-o țară care se vrea a fi independentă, persoanele LGBT nu au loc.

„Admir persoanele homosexuale care au curaj să recunoască cine sunt de fapt. Și mai mult le admir pe acele persoane care luptă pentru drepturile noastre. Din păcate, în Moldova, oamenii-gay nu sunt considerați oameni. Și nu înțeleg de ce. Noi nu facem rău nimănui, nu impunem punctul nostru de vedere și nu încercăm să racolăm pe nimeni în rândurile noastre. Martorii lui Iehova, de exemplu, te pot agasa, îți pot oferi pliante, îți pot induce anumite idei. Noi nici măcar asta nu facem”, spune băiatul cu tristețe în glas.

Citește continuarea pe Agora.md

Distribuie articolul: