E bine să recunosc din start că niciodată nu am visat să ajung în Spania. Poate că asta explică multe dintre atitudinile, impresiile, prejudecăţile, stereotipurile şi gândurile pe care le-am încercat până acum.

Şi pe care le voi împărtăşi, una câte una. În seria de articole ce va urma, voi încerca să desenez în cuvinte realităţile văzute prin ochelarii mei, dar şi cele nevăzute, diluate cu dor de casă şi de-acasă.

La două săptămâni după ce am primit vestea că sunt bursieră Erasmus, primeam viza, cântăream valiza şi îmi luam rămas-bun de la cei dragi. Numai cel păţit ştie ce înseamnă să zbori prin Kiev: câteva sute de kilometri, traversarea frontierei transnistrene şi „darea de seamă” vameşilor ucraineni. (Merită câte
un articol separat fiecare dintre experienţele avute la frontieră). Cu mici excepţii, toate m-au convins că arăt suspect şi par a fi inamicul public nr.1, dar despre aceasta în alt articol.

Nu am avut timp să-mi fac speranţe, aşteptări şi investigaţii ‘googliene’ despre locul destinaţiei . Am luat cu mine cei şapte ani de acasă, un mănunchi de prejudecăţi, un buzunar de curiozităţi şi multă încredere în viitorul vestic.

Pensiunea Mardones situată în zona istorică a oraşului Bilbao mi-a deschis sertarul cu amintiri din filmele copilăriei şi telenovelele adolescenţei. Nu mai văzusem atâtea frumuseţi şi asemenea realităţi decât în filme. Am avut impresia că am primit un cadou fără să-l merit în momentul când administratorul
pensiunii ne-a înmânat o hartă şi o revistă cu programul cultural, adrese utile şi destinaţii turistice.

La început, limba spaniolă era o integramă cu grad maxim de dificultate, o puteam ghici, intui,dar nu şi înţelege. Engleza mea modestă semăna mai mult cu un bibelou de pus pe birou şi ar fi adunat mult praf dacă nu ar fi intervenit orele de master.

Pe românca Elena am cunoscut-o când a venit să facă ordine în camera noastră. Am legat repede capăt de vorbă. Ne-a povestit că are contract de muncă, un copil, un soţ şi câteva case la care merge să facă menaj de câteva ori pe săptămână. În fine, cam tot ce-i trebuie pentru o viaţă decentă şi fericită. Însă
tot ea ne-a împărtăşit cu titlu de mare secret, că e bine să fim precaute şi că oameni răi se întâlnesc oriunde. Aparent, cunoştea alte realităţi decât cele la vedere.

Greu de urcat şi uşor de încurcat mi s-au părut străzile oraşului ascuns în inima munţilor. Soarele nu rata nici o ocazie să lase amprente pe chipul meu buimăcit şi obosit. Îmi venea greu să înţeleg de ce nimeni nu se grăbeşte nicăieri, toţi aveau timp şi îl consumau odată cu paharul de vin sau halba de bere.
Zgomotul străzilor trăda fericire, lipsă de griji şi o capacitate de invidiat de a se bucura de viaţă.

Mirosurile şi parfumurile mi s-au părut cel mai greu de tolerat. Excesul de odorizante şi intensitatea acestora se ţineau scai de mine şi nu-mi făceau bine. Prea mă obişnuisem cu mirosul de gunoi din scara blocului din Chişinău şi mi-era greu să mă deprind cu această lume nouă parfumată, vecinii salutând binevoitor şi ascensoarele care funcţionau perfect. Enorme diferenţele culturale, firescul – şocant, iar eu – nedemnă de toate astea.

Siesta spaniolilor citită din cărţi nu are nici fler, nici farmec. Abia când ajungi să guşti din impresia că oraşul ‘se stinge’ când soarele arde cel mai tare, înţelegi ce noroc au spaniolii şi cât de mult se respectă.

Care este cea mai frecventă întrebare pe care şi-o pun studenţii din Moldova plecaţi la studii peste hotare, veţi afla în articolul viitor.

Distribuie articolul: