O zi destul de luminoasă pentru început de decembrie. Cimitirul Bellu își are porțile deschise. Razele alunecă pe cruci și pe statuile funebre. Merg pe aleea scriitorilor și mă apropii de mormântul unde zace. Crengile teiului fâlfâie deasupra lui. Aici nu e singur, e înconjurat de atâția frați de condei și suferință, dar lipsește ea. Asta, deși doar ea, atunci când era în viață, i-a fost alături, chiar și când era departe. Îi spunea Momoțel, o adora și îi scria aproape zilnic, cu toate că atunci nu existau chat-uri și nici telefoane. Comunicau mai intens decât îndrăgostiții de azi, iar răvașele, netezite cu cerneală, transmiteau mai multe sentimente decât ar putea să o facă vreo rețea de socializare.

„Scrisoarea de la 5 am primit-o în 7. Te rog să-mi spui dacă primești regulat scrisorile mele, căci și mie îmi vine ideea să le numerotez ca vestita femee din romanul francez. În scrisoarea de ieri, preocupat de gelozie, am uitat să-ți zic că tu ești Momoți a mea – numai a mea, că ești gingașă ca un crin și albă ca și el, dar nu așa de cuminte.”

Mormântul îi este acoperit de flori și lumânări, niște versuri aleargă cuminți pe monumentul funerar. Acum e liniștit, deși a fost plin de neliniște în scurta lui viață. Când o vedea – înnebunea, de dragoste și de durere, o avea și nu o avea. Se vedeau pe ascuns, doar lumina luceafărului le era martoră. Îi scotea rochia din dantelă…, șireturile corsetului…, crinolina pe șolduri… pe podea…, agrafa de argint din părul ei…, apoi cearșafurile… și acel sentiment arzător, ca și înghițitura de arsenic, pe care a băut-o după moartea lui.

„Îngerul meu blond, Te-aș acoperi toată cu sărutări… Te urăsc uneori pentru că te știu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupuind că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. … Momoțelule, îți sărut mânile tale mici și genunchii tăi cu gropițe și gura ta cea dulce și părul și ochii și coatele și toată, toată te sărut și te rog, te rog mult să nu mă uiți deloc, deși poate tocmai când vei ști că te iubesc…”

Merg mai departe printre morminte. Văd cavouri vechi, impresionante ca mărime și arhitectură.O sculptură imensă înfățișează o femeiepe un pat, iar lângă ea un bărbat îngenuncheat, nu departe de ei un șarpe încolăcit și verde, e o sculptură și el. Probabil tinerii din piatră înfățișează doi îndrăgostiți…

„Măi Momoțelule, Pe cât de mititică ești tu, pe atât de perfidă… Te sărut pe gât și după cap și pe obrajii amândoi și „le brin d’amour” pe gură și mânuțele și la coate și pe umăr și rămân al tău…”

Pășesc și frunzele foșnesc sub tălpile mele. Sunt înconjurată de o mare de cruci, când și când se ivește câte un câine, care mă privește întrebător cu o ureche ridicată. Mă uit în jur și am impresia că statuile se mișcă. Mă opresc să mă conving că ele stau la locul lor și pornesc mai departe. „De-ai fi aici te-aș pupa! Dar așa să pup în vânt? Căci tu ești începutul și sfârșitul vieții mele, cu tine se-ncepe și se-nchee gândul meu, al lui Emin.”

A căzut amurgul. Pe alei se aprinde lumina, la unele morminte ard candele sau felinare. Ajung în fața capelei și stau câteva secunde. Fără să vreau îmi amintesc de personajul din cântec, care se temea că ziua de mâine nu va veni, iar iubita sa nu va afla cât de mult o iubește… Probabil mulți din noi suntem foarte ocupați. Atât de ocupați, că nici nu ne imaginăm că ziua de mâine ar putea să nu vină, iar omul drag să nu afle cât de mult a însemnat pentru noi.

Revin la mormântul lui, recitesc poezia de pe monument, apoi mă îndrept spre porți. Paznicul, un tânăr vesel, mă întreabă dacă nu mi-a fost teamă să mă plimb singură. I-am răspuns „Nu”. Mi-i teamă să mor, iar eu să fi fost prea ocupată ca să-i spun că îl iubesc.

Notă: fragmentele au fost luate din corespondența lui Mihai Eminescu către Veronica Micle