Dacă vrem să o înţelegem nu trebuie să o judecăm ca pe un om raţional, ci ca pe o femeie cu multă stăpânire de sine. Este serioasă şi plină de prestanţă. Are maniere excelente şi se comportă ca o adevărată doamnă. Dacă este provocată, ştie cum să înghenuncheze şi pe cel mai puternic General. Ține mult la autoperfecţiune şi-şi îmbunătăţeşte mereu poziţia socială. Totuşi, modestia o caracterizează, nu îi place să se laude. Locotenet-Colonelul în Serviciul Medical, Elvira Colibaba, susține că a trebuit să-și ascundă gingășia și feminitatea sub postavul uniformei militare timp de 20 ani. „Sub uniforma neagră de marinar, am ascuns toate dorințele mele de femeie. Am acceptat că nu voi mai fi elegantă și cochetă. Că va trebui să mă debarasez de năravul prostesc de a zâmbi fiecărui necunoscut (zâmbește cu mesaj). Am devenit femeia aspră şi principială. A trebuit să demonstrez mereu că sunt cea mai bună, de cele mai multe ori, am reuşit . Am muncit de două ori mai mult decât colegi mei bărbaţi. Mi-a fost foarte greu, dar am depășit toate obstacolele cu stoicism. Astfel, am obținut stima și recunoștința tuturor”.

Mama a decis că voi fi medic

Mama ei a fost o femeie bolnavă, care visa ca fiica ei să devină medic ca să-i trateze suferinţa, să o vindece. Elvira a fost o elevă exemplară în școala din raionul Rîșcani. „Părinții mei au fost oameni simpli. Am primit o educație severă, dar corectă. La dansuri mergeam numai când mama era la spital. Mama a pus accentul pe învățătură”.

Cele mai frumoase amintiri au rămas în Moldova. Tânjește după primăverile cu copacii înfloriți, după sărbătorile frumoase de Paști. Duce dorul copilei ce a fost.Se vede îmbrăcată în rochiță neagră cu manşete, guleraș și sorțuleţ alb, care sărea pe urmele bătătorite de vecini, în dorinţa de a nu-și umple de glod sandalele asortate.

În primul an a picat la examenul de admitere la Medicină. Dezamăgită, a revenit acasă și s-a angajat ca laborantă. A învățat și a adunat toate datele de la Universitățle de Medicină din toată fosta URSS. A decis că va merge în Siberia să-și facă studiile. „Aveam cunoștințe destule pentru a reuși și la alte instituții de învătământ, dar mă speria concurența. Mă îngrozea gândul că nu voi îndeplini visul mamei. De aceea, m-am oprit la Universitatea din Omsk, Rusia”.
Regretă doar că, din lașitate, a schimbat Facultatea de Medicina Generală pe cea de Farmacie. „În satul de baștină mă cerea insistent în căsătorie un băiat. Dacă nu reușeam să devin studentă, trebuia să mă căsătoresc cu el”.(Zămbeşte din nou.)

Nu dorea să fie soție de militar

Nu-i plăceau militarii. Pe prietenul ei însă l-a sfătuit să aleagă milităria. „El învăța la Odessa. Într-o scrisoare mă întreba ce să aleagă: fotbalul, aviația sau marina. I-am zis s-o aleagă pe ultima”.

După ce s-au căsătorit, au pelcat în Murmansk, Vidyaev. Elvira a devenit farmacistă la depozitul spitalului militar. Deși viața sa era o succesiune de împliniri și dezamăgiri, tânăra femeie de atunci, se încăpăţâna să vadă numai partea bună a lucrurilor. A îmbrăcat uniforma militară și s-a spus regulilor.

„A fost atât de greu (oftează locotenet-colonelul). Nici acum nu pot să înțeleg de unde luam atâta putere și forţă. Mă gândesc uneori că, dacă a-și repeta același drum, nu a-și mai rezista”. A primit reproșuri dure când a rămas grvidă cu cel de al doilea copil. A fost întrebată de ce a ales armată dacă își dorea să fie mamă. A fost nevoită să-și înceteze concediul de maternitate când fetița avea doar trei luni. Faceau ture cu soțul, pentru supraveherea copiilor.

Eu sunt mai mult femeie, decât militar

Elvira Colibaba a fost cea de a doua femeie în unitatea ei care a fost înaintată în gradul de maior. Și, fiindcă nu a dorit să îmbrace mantaua militară, ceremonia oficială s-a transformat într-un dineu.. „Nimeni, nu a reușit să-mi impună să îmbrac haina cazonă. Nici chiar țipetele ofițerului superior, care, vădit supărat, a aruncat, cu toată puterea, scaunul în podea. Nu știu de ce nu-mi plăcea, posibil că sunt mai mult femeie, decât militar”.

Oricum, trebuia să-și ia steluțele după regulament. În militărie există o tradiție când ți se oferă un titlu. Trebuie să bei un pahar de vodcă în care sunt steluțele tale. Apoi scoți steluțele din gură, și te prezinți după grad. A fost momentul ei de glorie. „Aceasta a fost sărbătoarea mea. Îmi amintesc că un coleg întârziase, fiindcă nu găsea flori. Vânzătorii îi spuneau că florile au fost cumpărate pentru un maior”, îmi spune cu lacrimi de fericire în ochii azurii. Era atât de fericită că primise recunoștința ofițerilor bărbaţi. Acei bărbați duri au înălțat ode unui ofițer destoinic. Fostă fetiţă timidă venită din Moldova.

Când se întorcea în Moldova, la ei acasă se adunau toate rudele. Ieșeau în sat și mama o ruga să îmbrace haina de marinar. Să o vadă satul. Se mândreau cu ea şi o admirau.

„Se spunea că nu există o formulă a fericirii, așa cum nu există una a perfecțiunii sau a succesului, meditează Elvira. În planul carierei, l-am întrecut pe soț. La început, acesta nu și-a arătat frustrarile, mai târziu, am primit reproșuri. I-am atins orgoliul de bărbat, de ofițer”.

Anii ’90, Siberia, teroare … un tărâm ostil pentru o femeie cu doi copii

Își amintește de greutățile perioadei 1989-1998. Familiile de militari, din fostele republici sovietice, au rămas într-un fund de Siberie. Bărbații prindeau pește, iar femeile adunau făina din casă și coceau pâine. „Am rezistat în Rusia, în acest sistem dur, fiindcă moldoveanul are o cotă înaltă de supraviețuire. Refuză să moară la ordin”.

Când au rămas fără serviciu, soțul ei lăsase mâinile în jos a neputinţă. Ea însă și-a luat copiii și a plecat în Murmansk. S-a angajat medic militar, între soldați. Responsabilitățile erau de zece ori mai mari ca înainte. Aici erau marinari şi ofițeri de la Universitatea Militară „Suvorov”. „Până atunci evitasem să am contact cu oameni care au fost crescuți și educați în spirit cazon. Acum nu mai aveam voie să evit. Trebuia să înfrunt teroarea. Am fost martora atâtor atrocităţi. Soldați bătuți şi schingiuiţi de propii ofițeri, din pricina umilinţelor şi a ostracizărilor unii, mai slabi, cedau. Am simțit agresivitatea și violența armatei din plin. Ei nu acceptau nesupunerea mea; nu acceptau că eu mă ghidam numai după codul legii și al onoarei. Nu mi se iertau întârzierile sau reținerile, chiar dacă știau că sunt singură, cu doi copiii în grijă”.

Au privit-o ca pe o sfăntă după ce mi-a relatat următoarea întâmplare: În ajunul Anului Nou, marinarii au fost duși la baie. Dezbrăcați și într-o mașină descoperită. În aceeași noapte toți s-au îmbolnăvit, iar în Spitalul Militar nu erau paturi libere. Din banii proprii, Elvira a procurat medicamente și plante medicinale. I-a oblojit și îngrijit. „Comandantul se învârtea în jurul meu și mă ruga să fac tot ce pot, numai să-i scot soldații din boală. Și eu i-am scos. Atunci au început să mă numească „DOK” – în armată numai un medic foarte-foarte bun și apreciat de ofițeri și soldați poate fi numit așa.

Moscova – orașul dur al oportunităţilor şi al reconversiei profesionale

Avea 37 de ani când soțului i s-a ordonat să se încartiruiască în Moscova. „Trebuia să o iau de la capăt. Aceasta era peste puterile mele. Obosisem. Nu doream să-mi mai schimb postul de muncă și localitatea. La insistențele argumentate ale amicilor ofițeri și a soțului – am cedat. Am zis „da”.

Soțul primise ordin de transfer la Moscova. Făcuse o greșeală în documente. A uitat să o includă în contract și pe Elvira. Doamna maior de atunci, urma să aștepte un alt ordin de angajare. Fiindcă nu știau cât va dura transferul ei, au decis că soțul și copiii vor pleca în capitala Rusiei. Viața departe de copiii a fost insuportabilă. Elvira a ales să cedeze cumva în afara legii serviciul și salariul aferent unui coleg și să se alăture familiei.

Acolo a fost întâmpinată de surprize neplăcute. Soțul investise toată averea familiei într-o afacere dubioasă. „Cumpărase două chioșcuri cu produse alimentare, dar fără documente. Mi-am dat seama că suntem pe margine de prăpastie. O familie cu doi copii, fără casă, fără bani, într-un oraș atât de mare și străin. Mi-a zis că la unul din chioșcuri trebuie un vânzător și am înțeles că acest post e pentru mine” (râde cu poftă).

Între timp a ales să facă și niște cursuri de cosmetică. Își dorea să revină la munca ei, dar în Moscova. „Mergeam dintr-un cabinet în altul. Mă certam cu toți. Un ofițer mi-a reproșat dur că nu trebuie să cer de la el, ce ar fi trebuit să îmi ofere propiul soţ. Şi dacă partenerul meu avea nevoie de mine, atunci nu aşi fi avut atâtea probleme. A fost picătură care a umplut paharul. Căsătoria noastră era pe sfârşite „.

Mica afacere într-o zi nu a mai mers. A învăţat lecţia falimentului. Elvira muncea în cazarmă, la farmacie și cosmetician într-un salon de înfrumusețare. „Am ajuns să nu mai știu unde trebuie să merg: la salon, la farmacie sau la cazarmă. În cap îmi sunau vorbele soțului meu. „Am obosit. Nu mai am chef de muncă”.

Când problemele financiare s-au rezolvat, a cerut să fie trimisă la niște cursuri de calificare. Apoi i s-a propus funcția de profesor la Institutul de Instruire a Medicilor Militari. „Mă gândeam că nu am nicio șansă. Directorul Institutului, generalul Reșetnikov avea reputația de om dur. Oricum am obținut postul, iar generalul, mai târziu, a devenit soțul meu…” zâmbește.

La 45 de ani a înțeles ce e pentru o femeie fericirea

S-a pensionat când a primit apartament cu trei camere în Moscova. S-a căsătorit cu generalul Reșetnikov. „Îi apreciez „spatele lat” şi poziţia fermă. Eu am fost femeie autoritară. Mi-am asumat toate responsabilitățile. Acum sunt doar femeie. Pot să merg la shopping fără să-mi bat capul de problemele cotidiene. Pot sta la bucătărie să coc plăcinte și să mă amuz de exclamațiile copiilor mei: „Vai, mama coace!”. „

La 45 de ani a refuzat cadoul soțului – un ceas de aur. I-a cerut în schimb un curs de limbă engleză. „După prima lecție eram atât de fericită, fiindcă atunci când am conectat telefonul mobil, am văzut zeci de apeluri pierdute. Pentru mine aceasta a însemnat că oameni mă iubesc, mă apreciază!”.

Acum e satisfăcută, fiindcă poate să îmbrace orice, să se fardeze, să se rujeze, adică să fie frumoasă, feminină. Îi place să meargă des în Moldova. Este fericită că are timp pentru a discuta cu oamenii. „Eu acum sunt așa cum m-a dăruit Dumnezeu: deschisă, veselă, liberă. Am scos în sfârșit masca, femeia din mine s-a eliberat. Dacă e să vorbim de aspectul profesional, sunt sigură că cea mai mare realizare mă aşteaptă în viitor. Iar în plan personal, cea mai mare realizare, cu siguranţă, sunt copiii mei”.

Distribuie articolul: