Atât de creativă încât nici propria semnătură nu-i reușește identică, pentru că, zice ea, nu știe să se repete. În artă se autodefinește o alchimistă căreia îi place să experimenteze, iar în viața de zi cu zi Elena Samburic „mușcă” cu simț al umorului și ușoară ironie haosul ideologic a societății polarizate.
Încep cu Elena Samburic-omul, de ce mușcă și ironizează?
Sunt o persoană critică dar și obiectivă, căci vasta experiență îmi permite să fac diferența. Nu mușamalizez nimic, și spun lucrurilor pe nume atunci când alții preferă să tacă. Când „mușc” cu dinții adevărului, unii se supără, iar umorul și ușoara ironie detensionează unele situații. (râde) În perioada sovietică nu puteam sau nu vroiam să înțeleg noțiunea „realismul socialist”, ca și acum de altfel. Solicitată de profesorul din colegiu o astfel de lucrare, am sculptat „Zeița Comsomolului”- o tânără cu batic pe cap, în pas de marș și cu o coasă în mână. Pentru această abordare originală și ironică am fost „onorată” cu primul doi din carnet. (râde) De fire sunt optimistă, iar simțul umorului imi salvează nervii de la consum inutil. În general, artiștii sunt ființe foarte sensibile și se exteriorizează prin propria creație. La fel și eu las dezvelită această latură în creație, dar și în sânul familiei.

Cum a apărut arta în viața Elenei Samburic și cum ați tranformat-o în profesie?
Cred că m-am născut cu ea. Bine, nu pot să răspund fără zâmbet, căci un caz amuzant din copilărie mi-a determinat cumva profesia. (râde) Într-o iarnă cumplită ieșisem în niște caloși să modelez un iepure din zăpadă de care nu mi-a tihnit mult timp, căci mă îmbolnăvisem. Tatăl meu însă, admirându-l, a decis să urmez școala de pictură, în speranța dezvoltării simțului artistic. Vreau să cred că n-a fost o decizie greșită. (râde) După clasa 8 am hotărât să fac sculptură, și am mers la Colegiul de Arte Plastice din Odessa. Chiar și la admitere am provocat zâmbete și admirație pentru un curaj pe care atunci încă nu-l înțelegeam. Mă prezentasem în fața comisiei cu desene făcute în baza unui bust din metal al unui personaj politic interzis la acea oră – Molotov.

Absolvind colegiul, am profesat la o școală din Liubashovka, după care am revenit la Chișinău. Am lucrat o perioadă până și șef la hala de ceramică, dar în scurt timp ambianța tensionată m-a făcut să aleg dintre acceptarea fărădelegii sau demisia. Am demisionat. În câțiva ani am decis să continui studiile la Institutul de Stat al Artelor. După absolvire am fost lector la această instituție, și apoi de aproape două decenii, lector la facultatea de Arte Plastice si Design de la UPS „Ion Creangă”.

Cât de important este profesorul, puterea unui model pentru un viitor artist?
Am avut parte de profesori foarte buni, care mi-au dat «bătaie» când trebuia. În general, un profesor bun nu te învață doar să ții corect pensula în mână, dar cel care îți deschide ochii în plan filozofic de percepție a artei. Țin minte orele duse la colegiul de arte din Odessa de către „maître Borisiuc”, așa cum îi spuneam noi, care erau atât de fascinante de rămâneam cu gurile căscate pentru orice lucru nou aflat. El ne-a vorbit pentru prima dată despre marele Brâncuși. Mai întâi ne-a întrebat despre acest sculptor, iar în lipsa unui răspuns, s-a apropiat de mine să îmi menționeze: „Brâncuși este un concetățean de-al tău !”. Nu avea cum a doua zi să nu știm deja biografia artistului. Dorința de cunoaștere ne învață lucruri noi.

Unde și când vă reușește să creați, să faceți artă la propriu?

Creez aproape oricând, și aș crea probabil non stop dacă aș dispune și de atelier personal. Apropiații mei știu că pensula nu-mi lipsește din mână. Glumeam odată că îmi voi cumpăra un troleibuz ce-mi va servi drept atelier și voi circula cu el prin tot orașul. (râde) Deocamdată folosesc spațiul de acasă sau cel din atelierul facultății după orele duse studenților mei, și bineînțeles în taberele de creație din timpul vacanței de vară. Prefer să mă izolez pentru a lăsa creierul să se concentreze asupra ideii. Mi-am obișnuit studenții că accesul este interzis dacă în timpul meu liber la intrarea atelierului stă un paravan, deci muza mi-a făcut o vizită.

Pe cucoana „muză” o curtați sau vine ea singură?
Creațiile se pot naște din orice idee, de la un cuvânt, privire, mișcare, nu trebuie să storci din tine.
Pe când aveam 24 ani plimbându-mă pe o stradă din Tallin, văzusem o tânără familie vorbitoare de limbă rusă cu un băiețel foarte simpatic. Alergând, copilul văzuse o trăsură și exclamase „Koniki!” și nu pluralul „loshadki”. Au trecut vre-o 15 ani până s-a copt în mine acest cuvânt „koniki”, ca într-o zi să-i simt interpretarea printr-o serie de sculpturi din faianță.

Financiar cum vă descurcați?
Oricând ar fi loc și pentru mai bine. Sunt lector universitar, iar salariul unui pedagog este departe de a fi suficient.
Nu evit să pictez la comandă, deși prefer să găsesc cumpărătorii tablourilor după ce acestea sunt gata. Am invitații pentru a expune și vinde tablouri în afara țării, dar din păcate renunț la unele din cauza unor taxe excesive de transport sau panotare. Reușesc totuși să fiu activă în expunerea tablourilor la diverse expoziții de grup și personale.

Critica și lauda cât de importante sunt pentru un artist?
Consider binevenită critica și lauda sănătoasă și argumentată, cu risc de impact pozitiv sau negativ asupra artistului. Artiștii creează tot ce consumă vizual sau tactil societatea zilnic, iar arta prin apreciere sau nu, crează tendințe, diferite ca și părerile oamenilor. De aceea artistul trebuie să fie creativ oricât de multe critici sau laude ar primi.

Distribuie articolul: