Polițistul de sector și un funcționar de la Sanepid au trecut pragul barului în care lucra și i-au spus cu voce tare: „Ești infectată cu HIV, trebuie să fii izolată de societate, te luăm imediat la Poliție”. Ecaterina avea 27 ani și tocmai își înmormântase iubitul. De atunci au trecut nouă ani, timp în care a aflat pe propria piele cât de necruțători sunt oamenii și a învățat să prețuiască viața. Cum te-ai infectat cu HIV?
Eu și prietenul meu ne știam din școală. Apoi fiecare a mers pe calea sa, iar peste ani ne-am revăzut și am devenit un cuplu. N-am apucat să facem nuntă…După un an de zile el s-a îmbolnăvit, a stat în secția de reanimare vreo trei săptămâni și nu și-a mai revenit. Medicii nu puteau să-i pună diagnosticul, presupuneau că ar fi pneumonie, apoi au spus că e o maladie venerică. El însă își cunoștea boala și atunci, pe patul de moarte, își cerea scuze de la mine, mă ruga să-l iert. Nu bănuiam că e vorba de HIV, credeam că are halucinații. Știam că în trecut s-a drogat, dar nu m-am gândit că ar fi avut HIV, cu atât mai mult că eu aș fi putut fi infectată. Nu credeam că asta mi se putea întâmpla anume mie.

După ce a murit, medicii m-au rugat să fac și eu niște analize, inclusiv testul HIV. Specialiștii mi-au zis că probabil sunt infectată cu HIV și am făcut analize repetate. Mă rugam să iasă bine, între timp mă angajasem. Rezultatul testului l-am aflat de la polițistul de sector și de la un funcționar de la Sanepid. Ei au venit în barul în care lucram și mi-au spus să merg la Poliție. Eram în stare de șoc.

Ce gânduri ai avut în acele clipe?
Mă gândeam la prietenul meu: „Cum a putut să-mi facă așa ceva?” Îmi aminteam cuvintele lui: „Am făcut-o, ca să fii numai a mea.” Mă uitam la cătușele pe care mi le-au pus. Eram cuprinsă de rușine și am văzut cât de necruțători sunt oamenii. În drum spre Poliție s-a adunat tot satul. O bătrână m-a scuipat în față, alții au început să arunce în mine cu pietre. Sătenii se șușoteau: „Uite ce se întâmplă cu o prostituată”.

Au trecut nouă ani. L-ai iertat?
L-am iertat, nu pot să-l urăsc. Totuși, l-am iubit.  

Dar cum au reacționat cei apropiați?
Mama era aproape să înnebunească, nu putea rezista fără pastile. A însurit foarte tare. Tatăl meu nici acum nu știe exact ce boală am, l-am convins să nu asculte gura lumii. Fratele m-a susținut, deși a avut și el probleme din cauza mea. Dacă se întâlnea cu o fată și rudele ei aflau de mine, atunci începeau discuțiile de genul: „De ce îți trebuie un băiat care are o soră infectată cu HIV?” Până la urmă el a început să poarte în buzunar certificatul medical prin care să le demonstreze că e sănătos. Sătenii însă mi-au transformat viața într-un coșmar. Nu puteam să cumpăr pâine din magazin, vânzătoarea se temea să ia bani de la mine, nu-mi permitea să mă apropii de tejghea, alții mă alungau. Țin minte că odată un bărbat mi-a aruncat un pahar de bere în față, pentru că-i stricasem pofta de mâncare, iar vecinii au încetat să mai ia apă de lângă fântâna noastră, pentru că eu am băut de acolo.

Această atitudine te-a făcut să pierzi încrederea în oameni, sau încă mai crezi că cineva îți poate da o mână de ajutor?
În sat era imposibil să trăiesc, de aceea am hotărât să vin la Chișinău. Aveam 50 de lei în buzunar. Eram flămândă, nu aveam unde să merg, patru zile am stat pe o bancă din Grădina Publică Ștefan cel Mare. În timp ce plângeam, lângă mine s-a așezat o fată. Ea m-a privit și m-a întrebat: „S-a întâmplat ceva?” I-am zis să-mi dea pace. Ea insista, atunci i-am spus: „Nu te apropia de mine, am SIDA.” Ea a început să râdă: „Ei și?” M-a apucat de mână și mi-a zis: „Nu te teme, dacă vrei, pot să te sărut pe obraz.” Am plâns împreună, îmi era un om absolut străin, dar care m-a ajutat enorm și astăzi comunicăm. Dacă ajung la spital, ea este prima care vine la mine. Ea m-a făcut să cred că există oameni buni.

În general însă am o altă părere. Când mă întâlnesc cu cea mai bună prietenă din copilărie, ea trece drumul de cealaltă parte, pentru că se teme că oamenii din sat vor spune că și ea are SIDA. Nu vorbesc nimănui despre boala mea, deoarece altfel risc să-mi pierd serviciul și oamenii reacționează diferit.

Cum îți câștigi existența?
În Chișinău m-am angajat chelneriță, apoi am lucrat în calitate de croitoreasă. Nu spuneam nimănui că am HIV, nici celor care între timp mi-au devenit prietene. Mă simțeam rău, la fiecare jumătate de an stăteam în spital. Când angajatorii începeau să bănuiască ceva, mă concediam înainte ca ei să afle despre boala mea. Astfel am procedat de fiecare dată. Acum nu lucrez, voi da cu chirie apartamentul cu trei camere al soțului. Acum îl reparăm.

Cum ai reușit să-ți refaci viața personală?
Mult timp am fost singură, de necaz începusem să beau – nu ca alcoolicii, dar ca să-mi ridic moralul. A devenit într-un fel unica mea distracție. Când ieșeam cu fetele în oraș mă uitam cu ură la toată lumea, eram invidioasă. Mă întrebam de ce toți pot să aibă o familie, o viață normală, iar eu nimic. însă mulțumesc lui Dumnezeu că de doi ani mi-am găsit perechea, nu mai sunt singură. Am făcut nunta în septembrie. Întotdeauna mi-am dorit să fiu mireasă. El la fel este infectat cu HIV.

Ce îți dorești cel mai mult?
Cel mai mult îmi doresc un copil, dar e prea periculos.

Ce îți dă putere să reziști?
Mândria. Vreau să demonstrez că noi, cei infectați cu HIV, putem obține ceva, că nu suntem periculoși pentru societate, că nu suntem monștri. Boala mi-a afectat sistemul nervos, mi-a paralizat picioarele. Am refuzat categoric să merg în cărucior. Nu voi ceda, voi lupta pentru viață mea. Se zice că oamenii infectați cu HIV trăiesc cel mult 25 de ani, eu vreau să bat recordul.

Numele eroinei a fost schimbat intenționat, pentru că nu dorește ca prietenii și colegii să-i afle identitatea.

.
Acest interviu este realizat de Centrul de Informare in domeniul Drepturilor Omului, cu sprijinul Programului Egalitate şi Participare Civică al Fundaţiei Soros-Moldova. Opiniile exprimate aparţin autorului şi nu reflectă neapărat poziţia Fundaţiei

Distribuie articolul: