Despre concursul de frumusețe „Miss Kyra Kyralina”, organizat în fiecare an la Bacău, România, ați auzit mai puțin. Vorbim despre o competiție în care actrițele principale nu și-au văzut niciodată exteriorul în oglindă și care au mizat mereu pe frumosul care sălășluiește în interiorul lor. Inspirat de acest fel de frumusețe aparte, apreciat de un juriu cu aceleași deficiențe de văz, regizorul belgian Olivier Magis a reuşit să aducă în faţa ochilor noștri intimitatea unor lumi nevăzute, în filmul de 62 de minute „Flowers of the Shadows”.

Portalul veiozaarte.ro a realizat un interviu cu maestrul Magis, prin care acesta a dezvăluit întregii lumi despre cum reușește să facă vizibile lumile pe care noi, oamenii văzători, nu le putem vedea. 

„Făceam cercetare pentru un alt documentar, care a fost difuzat la festivalul Astra anul trecut. În timpul cercetării, am cunoscut mulţi oameni care îl ştiau pe protagonistul documentarului meu. Prima persoană pe care am întâlnit-o, în Bucureşti, a fost preşedintele Asociaţiei Nevăzătorilor. I-am pus multe întrebări despre trecutul protagonistului meu şi, după o oră, o oră şi jumătate, l-am întrebat care sunt activităţile concrete ale asociaţiei lui. Mi-a spus că înregistrează vocile oamenilor care citesc cărţi pentru nevăzători, a spus că au table de şah pentru nevăzători şi că, de anul trecut, organizează un concurs de miss cu femei nevăzătoare, ceea ce mi s-a părut foarte interesant.

L-am întrebat care sunt diferenţele dintre un concurs de miss normal şi cel pe care îl organizează ei. Mi-a spus că pentru ei este un concurs socio-estetic, un concurs care preţuieşte frumuseţea interioară. Nu sunt doar femei tinere, vârstele lor sunt cuprinse între 18 şi 40 de ani, nu poartă bikini, cum se întâmplă în mod normal la asemenea concursuri. Mi s-a părut foarte interesant, dar, cum v-am spus, mă documentam pentru un alt proiect, aşa că am reţinut ideea şi, după câteva luni, l-am sunat pe preşedintele asociaţiei nevăzătorilor, pe domnul Ruba, şi l-am întrebat dacă va organiza un nou concurs în anul acela şi a spus că da, în Brăila. L-am întrebat dacă pot merge acolo cu o mică echipă să captăm câteva imagini, pentru a obţine finanţare pentru producţie anul următor. A spus că da şi că se va ocupa să fiu bine primit în Brăila.

Ne-am dus acolo pentru documentare. Am fost atât de bine primiţi, toate doamnele au acceptat să fie filmate şi totul s-a petrecut foarte repede. Concursul a început în după-amiaza unei zile de vineri şi s-a încheiat duminică dimineaţa. Am filmat o grămadă şi apoi, în avion, când mergeam cu mica mea echipă în Belgia, cu acele imagini, m-am gândit că s-ar putea să avem un film, nu doar imagini de cercetare. Am făcut o variantă brută, aveam deja bani pentru post-producţie. Anul următor, pentru că nu aveam îndeajuns de multe mărturii de la personaje, ne-am întors la următorul concurs, organizat în Craiova. Am tras nişte sunet pentru a face filmul mai bogat, dar 95% din documentar a fost filmat în mai puţin de două zile.

Înainte să ajung acolo, nu mă aşteptam să fie atât de confortabil. Asta s-a datorat faptului că cei de la asociaţia regională a nevăzătorilor din Brăila, dar şi de la cea naţională, de care v-am spus, au fost foarte prietenoşi cu noi. Şi protagonistul celuilalt documentar al meu are probleme cu vederea, e din România, dar acum trăieşte în Belgia, aşa că învăţasem să vorbesc cu oameni cu dizabilităţi. De obicei, când intri în contact pentru prima oară cu oameni cu handicap, ai tendinţa să le vorbeşti într-un mod care nu e natural, iar ei simt asta foarte repede şi relaţia devine adesea ciudată. Ştiam că dacă vrei să filmezi sau doar să convingi astfel de oameni să participe într-un film, felul în care vorbeşti e foarte important. Dacă vorbeşti cu un accent dur sau foloseşti cuvinte vulgare, pentru ei asta reflectă cine eşti cu adevărat. Trebuie să fii atent la asta, dar pe de altă parte, trebuie să fii şi sincer. Am spus echipei mele de filmare să nu le vorbească ca şi cum ar fi specii rare, sunt la fel ca noi, purtaţi-vă ca şi cum oamenii aceştia nu au dizabilităţi şi va funcţiona. Şi a funcţionat.

Partea cea mai grea a fost că nu eram pregătit pentru nimic. Ni se dăduse un program, dar era foarte scurt, nu ştiam cine erau doamnele, locurile în care urma să filmăm, aşa că am fost nevoit să cercetez şi să filmez în acelaşi timp, dar, din fericire, asistentul şi co-producătorul filmului, Bogdan Pălici, era foarte conştient de ce se întâmpla şi m-a ajutat foarte mult, mă punea în legătură cu tot ce se întâmpla. A fost improvizaţie pură, iar asta a fost partea cea mai grea. A fost un dar nepreţuit din partea lor. Am fost primiţi bine tot timpul, a fost incredibil.

Flowers of the Shadows [trailer] from ViraFilms on Vimeo.

M-au impresionat foarte multe lucruri. Poate că cel mai interesant şi în acelaşi timp cel mai comun episod a fost când doamnele erau la masă şi erau două care nu se mai întâlniseră de ceva vreme şi şi-au împărtăşit nişte amintiri foarte precise şi simţeai cât erau de fericite să facă asta. Am fost mai surprins de asemenea mici detalii decât de evenimente mai mari, precum concursul în sine. Să spunem că acest concurs a fost mai degrabă un pretext de a intra în intimitatea acelor doamne cu dizabilităţi decât subiectul în sine…”, a dezvăluit Olivier Magis, pentru sursa citată.

Foto: Facebook

Distribuie articolul: