Stăteam turcește pe bancă și scriam ceva la calculator. Izul de pateuri prăjite în ulei încins îmi deranjează nările. O pasăre zboară speriată și nu știe cum să iasă din încăpere. Mă uit prin părți să mă pot dumiri pe unde a intrat, zăresc o gaură în pod – probabil pe acolo. Eram la gară. Vizavi de mine stătea o tânără care mă examina într-un mod curios. La început, nu acordam nicio atenție ocheadelor ei, însă apoi, insistența cu care mă privea m-a făcut să mă simt incomod. Mă întrebam în sinea mea, oare ce-o fi văzut la mine?

Peste alte câteva minute, fata se apropie și mă întrebă, oarecum timid, dacă voi mai sta câteva minute pe acea bancă. Ea vroia să meargă la baie și nu putea să plece, lăsându-și bagajul enorm fără supravere. Aham! Am înțeles acum de ce m-a scrutat atâta: mă analiza ca să înțeleagă dacă pot fi de încredere sau nu…

Nu știu dacă îi pot da încrederii o definiție clară. Nu știu nici dacă este un sentiment sau un instinct. Și iarăși nu știu: de ce uneori îți este atât de clar, din prima, că poți să ai încredere în cineva, iar alteori e nevoie de atâta timp ca să o clădești? Constat, cu un aer de falsă înțelepciune, că încrederea rămâne a fi „piatra din colțul unghiului” personalității noastre.

Mi s-a întâmplat de câteva ori să fiu departe de casă, de țară, să fie noapte și să fiu singură. S-a întâmplat să fiu într-o dificultate și să fiu constrânsă să mă încred unor oameni pe care îi văzusem pentru prima dată – de fapt, și pentru ultima. Care m-au ajutat și nu mi-au cerut nimic în schimb. Apoi, mă întrebam șocată cum am putut să mă las pe mâna cuiva perfect străin, care putea fi un nebun sau maniac? Abia după, realizam ce norocoasă am fost și că, de fapt, nu în ei am avut încredere, ci în mine. Am avut încrederea că nimic rău nu mi se putea întâmpla.

Urc în autocar și îmi găsesc un loc. Ce noroc pe capul meu ca scaunul de alături să fie liber! M-am ghemuit ca o pisică și am dormit buștean în timp ce autobuzul își continua drumul, legănându-se pe asfalt. După câteva ore m-am trezit ca niciodată, foarte odihnită. Mai rar se întâmplă să pot ațipi în autocar, darămite să mai dorm. Îmi arunc ochii peste fereastră. Un soare enorm și roșu se ivește de sub deal. Este ca un măr suculent din care vrei să muști cu poftă, să simți gustul razelor. Aerul proaspăt al dimineții de vară îmi defibrilează coșul pieptului și neuronii din conștiință. Ochii îmi aleargă, încă somnoroși, de-a lungul șoselei.

Eu cred că oamenii, în general, sunt niște ființe foarte delicate și speriate. Eufemism inutil. Am impresia că uneori, ne e mai convenabil să avem încredere în alții decât în noi înșine. Ne simțim neputincioși și ne complacem. Ne plângem și îi lăsăm pe alții să ia atitudine în locul nostru.
Acum citești, strâmbi din nas și te întrebi: păi, și de unde se poate lua încrederea în sine? Cred că o poți lua din ochii celor care te privesc de sus și îți spun că nu ești capabil să faci ceva. Din privirea celor care îți râd în față, iar rânjetul lor trebuie să-ți dea forța să mai încerci o dată atunci când eșuezi, nu să te inhibe. Din ochii tăi, când te privești în oglindă, și să-ți spui cu fermitate că poți să faci ceea ce-ți propui.

Ajunge să te plângi că nu ai bani sau că nu reușești să-ți faci o carieră așa cum îți dorești, când ai putea, pur și simplu, să pui osul la treabă și mintea în mișcare. De ce să te oftici că lucrurile nu ies cum vrei și să te lași pradă slăbiciunii?

Ai un șir lung de relații eșuate? Minunat, în acest caz nu trebuie să-ți plângi de milă și să rozi urechile tuturor spunându-le ce dezamăgit(ă) ești. Sau să-ți spui în sinea ta că nu mai crezi în sinceritatea bărbaților, femeilor, etc. Gândește-te doar că acum, ai dobândit suficientă experiență ca să poți, pe viitor, să găsești un om care merită iubirea ta.
Ai participat la un concurs și ai fost învins; ai colegi de lucru sau de învățătură care sunt mai buni ca tine? Ce te împiedică să-i depășești? Nu ai încredere suficientă că poți să fii mai bun ca ei? Te compătimesc atunci. Nu știi cum? Nu-i nimic, îți vei da seama pe parcurs, important e să te urnești din loc și să pornești la drum.

Atunci când ești culcat la pământ, cu fața în țărână, îți plângi de milă și te simți ca o râmă, ai suficientă putere să-ți recapeți încrederea în forțele proprii, să te ridici și să mergi mai departe sau preferi să fii laș și să te lași strivit?

Distribuie articolul: