E numai zâmbet şi strălucire. Chiar dacă a revenit pentru 2 săptămâni în Moldova, vrea să le reuşească pe toate. Să-şi susţină examenele, sa-şi vadă părinţii, să stea la o cafea cu prietenii şi să-şi mai perfecteze şi nişte acte. De un an încoace, Diana Concescu trăieşte „cu picioarele în două bărci”.

Are doar 26 de ani, dar deja s-a încumetat să fugă după câţiva „iepuri”. Mai exact, după ce în 2008 a absolvit medicina şi a venit timpul rezidenţiatului în neurologie, Diana s-a gândit că i-ar prinde bine o experienţă în Occident.

A învăţat franceza, a dat mai multe examene, apoi şi-a găsit o clinică străină care s-o accepte pentru stagiu. În scurt timp, Diana era singura moldoveancă care-şi face stagiul practic la Centrul de Urgenţe Cefalee (dureri de cap) al Spitalului Lariboisière din Paris. Între altele, unicul departament de acest gen din Europa.

Despre profesionalism, în Franţa şi Moldova

În paralel, face rezidenţiatul în Moldova, unde revine să-şi susţină examenele în neurologie. Însă în Franţa, are propriul „salon medical” de care e responsabilă. Pacienţii pe care îi consultă provin din diverse ţări şi origini.

„Nu pot spune că există o diferenţă în modul în care îşi fac medicii francezi meseria. Şi acolo, şi aici pacienţii cer calitate. Doar că este o diferenţă în plan financiar: dacă Moldova ar avea tehnologiile şi posibilităţile pe care le are Franţa, am reuşi mai multe. Dar m-am convins încă o dată, fiind acolo, că şi în condiţiile acestea, ca pregătire, medicii noştri sunt foarte buni.”

Aici şi acolo: despre medicina plătită, gratis şi „mulţumire”

Zilnic, pe uşa cabinetului său intră pâna la 20 de pacienţi. Diana spune că timp de un an a consultat pacienţi din mai multe ţări, inclusiv din spaţiul ex-sovietic.

Am întrebat-o dacă se practică şi acolo ca după consultaţii, pacienţii să vină cu o „mulţumire”.

Diana mi-a răspuns că din cei peste 1000 de pacienţi pe care i-a consultat până acum, doar un tânăr din Ucraina a crezut de cuviinţă să-i aducă o cutie de ciocolate.

Cât despre nivelul serviciilor medicale prestate, Diana spune că totuşi investigaţiile se fac mult mai repede decât în Moldova. ,Şi gratis”, adaugă ea.

„Francezii vin la medic mai des cu dureri de cap decât moldovenii. Am avut un caz cu o pacientă de 107 ani, care spunea că acum a început să aibă dureri de cap. Probabil că moldovenii se adresează mai rar, fiindcă sunt mai răbdatori.”

O rog să-mi lămurească ce înseamna în sistemul medical francez ideea de „gratis”. „Tot setul ăsta de investigaţii pe care îl fac francezii costă câteva mii de euro, dar cheltuielile sunt acoperite de asigurarea medicală. Aici, în Moldova, ca medic poţi să-i indici pacientul ce-i mai bun, ce investigaţii ar trebui să facă, dar dacă pacientul nu are banii… nu-şi permite.”

Asta pentru că, deşi avem şi noi asigurări medicale obligatorii, multe investigaţii mai complexe nu sunt acoperite, iar adesea, ceea ce ţine de investigaţiile neurologice se acoperă din buzunarul celui bolnav.

Casa, salariul şi orarul „până la ultimul client”

În primele luni când a ajuns la Paris, Diana a locuit într-un cartier studenţesc. „Când mergi în Franţa, dacă nu ai o fişa de post, un card bancar francez sau cât de cât o stabilitate financiară, nu poţi nici măcar să-ţi închiriezi un apartament”, povesteşte stagiara.

„Aşa că, până când administraţia spitalului mi-a pregătit toate actele, am stat în acest orăşel studenţesc. Acolo erau diverse case – purtând numele ţărilor din care veneau studenţii. Evident că o Casă cu denumirea Moldova nu am găsit, aşa că am stat în casa Britanicilor.”

Acum, Diana închiriază un apartament împreună cu o moldoveancă care face dreptul. Până la spitalul în care lucrează face 45 de minute cu metroul (destul de puţin, pentru un oraş ca Parisul).

Lucrează de la 8 dimineţa şi până la „ultimul client”, adică pacienţii pot să o găsească la serviciu şi după 9 seara. Totuşi, are 3 zile libere – week-end-ul şi o zi la alegere în cursul săptămânii.

Salariul ei ca medic stagiar este de 15 ori mai mare decât a unui rezident în Moldova, care are sub 2 mii de lei. Dar la întrebarea dacă va putea oare să revină la salariul din Moldova, Diana zâmbeşte şi spune că se simte bine şi în Moldova. „Indiferent de salariu.”

Emoţiile pe care le resimte locuind la Paris sunt complexe, iar tânăra specialistă nu are o părere univocă. „Stând acasă şi uitîndu-te la Turnul Eiffel, îţi pare că Parisul este cel mai frumos oraş, fără probleme. Dar dincolo de aceasta, Parisul este un oraş scump şi ascunde foarte multe greutăţi”.

„Un joli accent”

Diana spune că i-a fost greu la început până când a deprins denumirile noi de medicamente, termenii medicali: „Dar asta a fost doar în prima lună, când am stat lângă alt medic”, adaugă ea – ca să deprindă modalitatea de a consulta un european.

După care a trebuit să demonstreze în fiecarezi, prin propriile puteri, că poate fi la fel de bună ca şi medicii francezi. La spital mai are doi colegi practicieni, un francez şi o nemţoaică.

Faţă de ceilalţi medici, mai mulţi pacienţi au simţit accentul ei, dar n-au blamat-o pentru acesta.

„Sinceră să fiu, niciodată nu am simţit reticenţă din partea francezilor care să fi fost legată de ţara din care vin. Din contră, dacă spui că eşti din Moldova, lor le este interesant să afle unde e asta. Este adevărat că puţini cunosc ţara noastră. Chiar m-a amuzat o dată un tânăr de culoare, care la a doua consultaţie îmi povestea ce a aflat el despre Moldova – că noi nu avem mare şi că s-a uitat pe hartă să vadă unde se află ţara noastră”.

Ca fapt divers, Diana îmi spune că în spitalele franceze, pe uşa oricărui medic scrie doar DR., urmat de numele şi prenumele acestuia, fără alte detalii legate de titulatură. „Fie că este vorba de doctor habilitat sau profesor de nu ştiu care rang, pacientul nu-şi alege medicul, ci calitatea. Dacă nu-i place, îl schimbă.”

Bărbaţii francezi versus cei din Moldova

Diana spune că a stat prea puţin acolo ca să poată aprecia pe deplin bărbaţii francezi. Totuşi, ei i se par „foarte slabi”, faţă de moldoveni, pentru că nu se impun într-o relaţie, iar latura lor masculină e mai puţin vizibilă.

„Probabil că sunt prea romantici francezii. Nu ştiu, poate îmi voi schimba părerea, dar acum îi văd foarte slabi într-o relaţie. Eu cred că bărbaţii noştri sunt foarte buni, doar că ei nu ştiu să preţuiască femeile. Şi deseori, acestea pleacă peste hotare, să le aprecieze francezii ori italienii”, încheie râzând Diana.

Distribuie articolul: