Am ieșit în ploaie. Hainele s-au udat și s-au descompus ca și cum ar fi fost din ziare, ca și cum nici nu ar fi existat. Am rămas goală, în stradă și mă arunc bezmetică sub șuvoiul rece. Mă simt ca după o beție cruntă, dar poate și am fost beată, nu mai știu, nu-mi amintesc… Pielea mi se răzmoaie și începe să se rupă ca și eticheta de pe un borcan aflat sub robinet.

Îmi văd carnea. Vie și fragedă pulsează sub greutatea venelor doldora de sânge. Mi se pare că, undeva, departe se aude un jazz înfundat sau poate urechile mele sunt înfundate. Stropii, cât pumnul, s-au împotmolit în părul meu și l-au făcut insuportabil de greu.

Atomii explodează în mine și îmi pulverizează creierul. Mirosul sângelui mă face să salivez și să-mi stârnească o poftă aridă… de mine. Rup o bucată din mușchii coapselor și o duc spre nas. O adulmec ca un animal înfometat și caninii mei străpung țesuturile, care sunt ca niște roze însângerate.

Ceasurile moi, aruncate pe asfalt, ticăie întruna, iar eu le urmăresc minutarul. Ele nu indică aceeași oră, probabil au o oră specială pentru fiecare muritor. Ouăle, făcute ochiuri, atârnă de stele, iar un câine doarme liniștit sub pielea mării.

Eu stau între două balcoane și mă dedublez. Primul eu rămâne între cele două balcoane, iar al doilea eu zboară pe o lebădă pe deasupra clădirilor jupuite și triste să pot privi, de sus, acest tablou paranoic semnat, parcă, de Dali.

Mierea e mai dulce decât sângele…

Vreau să strig așa de tare încât vocalele mele să se răspândească în aer ca bulele de săpun, să zboare, apoi, să se spargă câte una. Dar limba mea e prinsă cu un clește și nu pot decât să icnesc.

Mă simt ca un sfinx din zahăr, care caută izvorul tainic al armoniei sau ca o fantomă cu sex-appeal.

Visez să plec undeva, nu știu unde, poate într-un oraș unde sunt foarte multe sertare… Îmi iau Visul subsuoară și merg să dorm.

Uneori, ca să fii într-un loc, nu e neapărat să te pornești într-acolo…

Distribuie articolul: