Larisa Teacă este cel mai fericit notar. Recunoaște că a tins spre această profesie ani în șir, în ciuda prejudecăților și a neîncrederii celor din jur. Ea și-a demonstrat sieși, dar și celorlalți că dizabiliatatea nu poate distruge vise și că poți deveni un profesionist chiar dacă ești în scaun rulant.
– Larisa, ești unicul notar din Republica Moldova care suferă de o dizabilitate locomotorie. În aceste condiții, e o dovadă certă de multă perseverență, muncă și ambiție. Ce înseamnă pentru tine ziua când ai primit licența de notar?

– Ziua de 22 aprilie 2011 a fost cea mai frumoasă, mult aşteptată şi cea mai fericită din viaţa mea. E data când fostul ministru al Justiţiei, Alexandru Tănase, mi-a înmânat licența de notar. Pentru mine este profesia spre care am tins mulţi ani.

Nu spun că este uşor – din contra, lucrul cu oamenii este cel mai dificil, contingentul de persoane este diferit, dar depun mult suflet în ceea ce fac. Fiecare problemă a clientului devine și a mea și o rezolvăm împreună. Notarul intervine în momentele cheie ale vieţii: trebuie să înţeleagă nevoile clienţilor săi, să-i asculte, să se apropie de ei. Pe lângă toate acestea, trebuie să mai fie şi un bun psiholog.

– Vorbești cu foarte multă dedicare și cu dragoste față de profesia ta. Cum ai reușit să distrugi prejudecată că oamenii cu dizabilități trebuie să stea acasă? Și cum reacționează clienții când te văd?

– În iulie 2012 împlinesc un an de când activez în calitate de notar. Mă doare să recunosc, dar, din păcate, trăim într-o ţară unde persoanele cu dizabilităţi au posibilităţi minime de a căpăta o profesie și de a se încadra în câmpul muncii. Statul a fost şi este indiferent faţă de problemele acestor oameni, care sunt, în continuare, excluși din societate. Am avut şi eu de înfruntat prejudecăţile persoanelor apropiate, care nu credeau că voi ajunge cineva în viaţă. Este foarte greu să vezi neîncredere în ochii oamenilor dragi.

Acum sunt apreciată de clienții mei pentru serviciile notariale pe care le prestez. De multe ori aceștia nici nu-şi dau seama că am o deficiență locomotorie. La birou nu stau în scaunul cu rotile, el este întotdeauna în spatele meu, dar dacă-l observă, se comportă de parcă nici nu ar fi văzut nimic. Această atitudine mă bucură foarte mult. În cazul meu, oamenii pun accent pe abilitate, nu pe dizabilitate. Odată ce au venit la birou, devin clienți permanenți, se întorc ori de câte ori au nevoie şi aceasta îmi dă puteri să merg mai departe.

– Cum te descurci în viața de zi cu zi? Trebuie să te deplasezi la serviciu și, în general, cum le reușești pe toate?

– Zi de zi mă deplasez la serviciu cu un cărucior electric, iar când plouă sau ninge abundent, merg cu taxiul, deoarece în oraş nu există transport adaptat. Încerc să le reuşesc pe toate, spunându-mi în fiecare zi că sunt puternică și că trebuie să realizez ceea ce-mi planific.

– În opinia ta, care sunt principalele dificultăți care nu le permit oamenilor cu dizabilități să se afirme, să obțină o profesie și un loc de muncă?

– Sunt foarte mulți factori. În primul rând, aș menționa neîncrederea în propriile forţe și prejudecățile. La modul practic, lipsește infrastructura necesară: rampele, transportul adaptat și altele. Avem nevoie şi de servicii medicale de calitate. Cel mai des, capacităţile persoanelor cu dizabilităţi nu sunt evaluate la justa lor valoare de către potenţialii angajatori. Totuși, oamenii care suferă de anumite deficienţe trebuie să-şi găsească un rost în viaţă.

– Tu ai reușit să faci o facultate și apoi un masterat. Cum a fost această perioadă?
– Sunt originară din satul Cotiujenii Mici, raionul Sângerei. Am absolvit gimnaziul din sat și am urmat studiile liceale la distanță. Apoi, am hotărât să înfrunt de una singură greutăţile vieţii, îmi luasem inima în dinţi şi am mers la Bălţi.

Am ajuns într-un oraș necunoscut pentru mine, ca să intru la Facultatea de Drept. Nici acum nu pot reda ce emoţii am avut, eram singură printre străini, unde fiecare se gândeşte doar la sine, vedeam în ochii celor din jur doar milă. Foarte greu am găsit o locuinţă, din cauza că mă deplasam în scaun rulant. Într-un sfârşit, reușisem să îmi aleg o gazdă şi așa a început viaţa de student.

Am avut marele noroc să am în grupă colegi foarte buni, îndeosebi băieţi, care m-au ajutat pe tot parcursul anilor. Veneau după mine în fiecare zi și mă ridicau în braţe la etajele unde se ţineau orele. A fost o perioadă foarte frumoasă din viaţa mea. În schimb, la masterat a fost foarte dificil, pentru că nu am avut colegi care şi-ar fi propus ajutorul, puteau să-mi închidă uşa în nas.

– Ai avut momente când te-ai simțit lezată în drepturi?
– Da, au fost, mai ales când căutam o posibilitate de stagiu. Cei mai mulţi notari puneau accentul pe dizabilitatea mea și nu pe capacitațile mele. Însă cred că tratamentul lor faţă de mine m-a făcut puternică, mai insistentă şi ambiţioasă.

În general, calea pe care am parcurs-o ca să devin notar a fost presurată cu mulţi spini, cu vorbe dure în adresa mea, dar nu m-am lăsat învinsă. Principala mea motivare a fost să le demonstrez celor dragi și întregii societăţi că şi în Republica Moldova o persoană cu o dizabilitate poate să devină ce-şi doreşte şi nu este cu nimic mai prejos decât ceilalţi oameni.

– Care sunt planurile tale de viitor?

– Nu am planuri deosebite. Ele apar pe parcurs, însă în următorii cinci ani îmi doresc foarte mult să întemeiez o familie. Mă văd în rolul de mămică fericită – poate sunt doar vise, dar nu încetez să sper. Le doresc tuturor persoanelor cu dizabilităţi din Republica Moldova multă putere, încredere în propriile forţe, să-şi urmeze visele și orice s-ar întâmpla, să nu cedeze în faţa greutăţilor. Sunt convinsă că ceea ce nu te omoară, te face mai puternic.

.
Acest interviu este realizat de Centrul de Informare in domeniul Drepturilor Omului, cu sprijinul Programului Egalitate şi Participare Civică al Fundaţiei Soros-Moldova. Opiniile exprimate aparţin autorului şi nu reflectă neapărat poziţia Fundaţiei

Distribuie articolul: