Nu se lasă amăgită de vârstă. Lidia Bejenaru, boonika Moldovei bate toba cu putere, pentru a le arăta oamenilor că o femeie știe să mânuiască atât fuiorul cât și ciocanul tobei.

Ce mai face bunica de la Văleni?

Iaca ce să facem, repetiții, căci iaca acuș ne bat sărbătorile la ușă și trebuie să prezentăm zona sudului la diferite concursuri folclorice. Culegem doine, colinde, balade. Dar să știți că nu numai cântece de aceste de jale, dar avem în reperoriu și hore, sârbe și batute, căci eu sunt o fire veselă: Când aud tobă și scripcă, prin piciare mă furnică!

De ce nu se odihnește bunica, Lidia Bejenaru, fiindcă de acum este la pensie?

La 21 august, când am împlinit vârsta de 57 de ani, am intrat în rândul pensionarilor. Dar nu mă las bătută, dacă ne vom potrivi anilor, va trebui să ne facem coșciug de acum. Dar nu…, mai ami multe de făcut!

Soțul meu Tudorică, conduce grupul etno-folcloric „Craițele` din Valeni, care fost apreciat recent de către o comisie de la Chisinau ca un„colectiv-model` alaturi de cele din satele Slobozia Mare si Giurgiulesti. M-am angajat și eu pentru a-i învăța arta populară. Nu am un rol anume acolo: cant, joc, bat doba(toba), le cos opinci, fac de toate. Dorel, soțul meu, căci așa îl dezmierd eu, are salariu de 900 de lei, eu primesc 700. Nu o facem pentru bani, dar pentru acești copii care iubesc folclorul. Le mângâiem sufletul celor care ne ascultă. Marti, 7 decembrie am fost și am cântat la azilul de bătrâni din sat. Au fost încântați toți cei de acolo. Aplauzele lor ne încurajează să mergem mai departe.

Cum v-au găsit Zdubii?

în 2002 au venit băieții de la Zdob și Zdub la Câșlița-Prut, un sat vecin cu al nostru pentru a cumpăra o dobă tradițională. Valeriu Chiper, conducătorul artistic al gpupului etnofolcloric `Moștenitor` din acest sat i-au îndrumat pe băieți să vină la noi să cumpere fiindcă Dorel al meu tot se pricepe să le ticluiască. Și să știți un secret, cele mai dobe sunt cele din piele de capră. Așa au venit la noi băieții. Noi încântați că avem oaspeți, am dat acasă un concert de zile mari. Eu cântam cu vocea și la dobă, iar Dorel dansa jocul în șapte pași, un dans specific sudului. Pentru noi era ceva normal ca eu să cânt la dobă, iar pentru băieți era ceva neobișnuit să vadă o femeie cu o dobă în mână. în regiunea aceasta a noastră mai multe femei cântă la acest instrument. Iată, și Ioana Căpraru tot o mânuiește bine, că ea este tot din părțile noastre, e de la Cotihana. Astfel ne-am împrietenit cu băieții, iar în 2005 am dat lovitura la Kiev.

Ați avut emoții pe acea scenă grandioasă?

Tremuram toată până a ajunge pe scenă, fiindcă acolo în culise tinerii din alte țări făceau poze cu mine, mă pupau, parcă eram o păpușă pentru ei. Când au anunțat că întrăm noi, mi-am așezat baticul mai strâns să nu cadă atunci când mă voi învârti și mi-am zis, ce noi suntem mai proști ca ăștea mascați în draci? Am apucat doba strâns în mână și hai Moldova. După ce am cântat ne-au aplaudat toată sala. Când am văzut atâtea aplauze, m-am învârtit de vreo două ori, apoi m-am închinat ca o vedetă adevărată.

Cum v-au primit sătenii după acel succes?

Satul era sigur că noi vom face treabă bună, că doar ei mă știau cum cânt. Mă felicitau și era un prilej bun de a le pune mohorici. Concursul a fost în luna mai, apoi toată luna iunie eram invitați pe la diferite emisiuni atât în țară cât și în România. Mergea cu mine și Dorel, fiindcă după ce interpretam cu băieții de la Zdob și Zdub, soțul își punea opincele și brâul la mijloc cântam cu el așa cum facem de obicei.

Vă spuneam că atunci când m-am întors acasă era sfârșit de iunie, mi-am pus mâinele în cap. Porumbul și răsărita erau înădușite în buruieni. Cu concertele mele am pierdut și prima și a doua prașă. Mi-am zis eu: Așa-i, dintr-o parte pierzi, din alta câștigi.

Ce își mai dorește boonika, fiindcă de celebră e celebră?

îmi doresc doar sănătate mie și familiei mele, fiindcă mi-a dat Dumnezeu trei copii minunați: Nicolae, Gicu și Maricica. De la ei am șase nepoți, fiecare au câte un băiat și o fată. Să știți că sunt bunică de 15 ani, poate peste vreo cinci ani voi fi și străbunică. O voi trăi-o și pe asta! Și încă ceva, vreau să avem noroc la capre pentru a face dobe, pentru a-mi învăța nepoțelele să fie toboșărițe.

Distribuie articolul: