Am lăsat-o să scrie, dar m-am ținut de capul ei ca să nu mă uite cumva. Pe Angela Brașoveanu trebuie să o prinzi cu muza de mână, de altfel nu o mai descoși. Sper să vă lase și pe voi mască, această hedonistă înrăită, care, de ceva vreme, știe cum se face „rață coaptă în lut cu tot cu pene ca la Nisporeni”, dar și ce vin se potrivește acestei rațe... pardon, acestor pene... În fine, ne-a povestit despre munca ei de mai bine de un an, cât a încăput într-un interviu, dar și despre citit, pe îndelete, să nu supărăm vreun tânăr talent.

Ce face acum Angela Brașoveanu? Povestiți-ne despre o carte foarte valoroasă pentru Republica Moldova la care lucrați de ceva vreme.

Nu îndrăznesc să gândesc chiar în acești termeni magistrali – o carte  foarte valoroasă pentru Moldova (mai ales că Moldova s-a cam pierdut în ultimul timp cu firea, nu prea mai știe ce sunt și ce nu sunt pentru ea valori), dar e o carte foarte importantă pentru mine. Pentru că, fire cosmopolită cum sunt și deschisă spre alte locuri, culturi și gusturi, am încercat să întorc oglinda și să privesc înapoi. Spre ceea ce avem, ce nu cunoaștem, ce pierdem și nu ne pasă. Simțeam, într-adevăr, o vagă și ciudată datorie morală, dar pe care nu o puteam defini.  M-am gândit vreo doi ani la acest proiect și poate m-aș mai fi gândit, așa cum îmi este obiceiul, dacă cei de-ai casei nu mă inspirau, tacticos, dar suficient de insistent, s-o încep odată și odată. Lucrez la ea de aproape un an și cred că ar trebui deja să apăs pe întrerupător și să aprind luminița din capătul tunelului. Dar așa sunt eu construită, dacă e să aleg dintre un proiect simplu și unul complicat, mă apuc cu entuziasm de cel complicat și îl complic și mai tare. E vorba de fapt de un portret foarte subiectiv al țării. Cu oameni, cu locuri, cu vinuri, cu bucate. Cu sate în care încă n-a năvălit totalmente mivina, maioneza, șuba și vinul de galoși în peturi de OM. „Băi Vasilică, noi aicea nu facem numai plăcinte cu urdă, noi facem istorie, băi. Asta e cam fraza-cheie pe care o aud în orice ogradă am intrat. Și îmi dau seama că am intrat la timp, pentru că ceea ce facem noi ar putea deveni degrabă arheologie culinară. Da cui să coc doamnă cozonaci, n-am cui. Mă duc și eu la magazin și cumpăr unul și gata-i sărbătoarea…”.

Dă săți fac și ție un test: Știi cum se fac cogârlele? Ai mâncat vreodată plăcintă cu sfeclă de zahăr și petale de trandafir ca la Florești? Dar rață coaptă în lut cu tot cu pene ca la Nisporeni? Dar miel copt în propriul stomac? Știi cum gătesc bunicile de la Pererîta scoicile din Prut? Dar cum se face boiaua mândrită la Giurgiulești? Dar cum săți iasă ardeii umpluți ca o mâncare a zeilor și nu ca niște bolohani insipizi de orez cu carne? Dar cu ce vin se potrivesc, din ce regiune, la ce temperatură îl servești? Da ce sunt alea nalangâte și când se mănâncă? Ai gustat hulubi umpluți cu gutui? Dar știi că de sfântul Ilie la Palanca se bea țuică în pahare făcute din prăsade de vară, cele sub formă de gărăcică”?

Vezi câte necunoscute se ascund dincolo de: ei, mare lucru, bucătăria moldovenească, ce avem în afară de găluște, zamă, răcituri și tort Cușma lui Guguță?  Nu poți lua și tu niște rețete de pe net? Că toată lumea face așa. Păi uite că eu am făcut altfel. Repet, e al naibii de complicat. Kilometri făcuți împreună cu atoaterăbdătorul Roman Râbaliov pe orice temperatură și pe orice drum. Munți de produse cumpărate. Zolnice, blide, fețe de masă, oale, tigăi, ploste și pahare împrumutate din toată țara. Verificarea, în condiții casnice, a fiecărei rețete, pentru că la noi se gătește la ochi, dar dacă cel care o citește e un începător, are nevoie să știe cam cât cântărește „olecuțică” și prin ce se deosebește de o „țârică”. Și tot așa. Și tot așa.

Dar e un proiect frumos. Poate cel mai frumos din câte am făcut până acum. Și le mulțumesc din tot sufletul tuturor celor care participă – cu vorba, cu fapta, cu experiența, cu banul, cu pofta, cu răbdarea – o să am cred că vreo două pagini de pomelnic al celor buni. Îi sunt extrem de recunoscătoare superoenologului  Elizaveta Breahnă pentru eroismul cu care s-a avântat în această muncă grea de a asocia fiecare rețetă cu un vin concret din zonă concretă, inegalabilei Tamara Șchiopu pentru că mi-a propus să traducă frazele mele supraetajate într-o engleză inteligentă și coerentă, și, evident, celui care suportă tot acest dezastru deja de un an de zile și care, deși la început zicea spre colțul casei: „Doamne, ține cartea asta încă vreo 55 de volume”, acum dă semne clare că ar trebui s-o „rotunjesc”, cum zic deputații noștri. O editură își poate aștepta mult prețiosul autor, dar nu chiar până la sfârșitul lumii.

Cine trebuie să citească așa o carte, la ce ne va servi ea?

Eu percep această carte nu doar ca pe un cadou pe care să îl oferi celor cu nostalgii după bucate „ca la mama acasă” sau celor care ne vizitează sau nu ne vizitează țara, dar ca și o carte utilă celor ce vor să iasă la un weekend din oraș undeva anume sau să învețe, de exemplu, nu numai rețete noi sau variante regionale ale unor mâncăruri bine cunoscute, ci și cum să asocieze corect un fel de mâncare cu un anume vin. Pentru că un vin nepotrivit poate ucide gustul mâncării la care ați muncit două ore și invers, un vin pe care ați dat un pumn de bani poate fi totalmente compromis de bucatele nepotrivite la care l-ați servit. La acest capitol avem multe de învățat, știu ce zic, pentru că am văzut doamne care se vroiau respectabile și ofereau ospitalier „băilis la tocăniță sau domni care insistau să te servească cu șampanie demidulce la sarmale.

Cum se împarte casa Erizanucând toată lumea scrie în ea, aveți un colț preferat, o atmosferă tabiet?

Zici așa de parcă noi am umbla prin casă cu pana de gâscă după ureche sau nu s-ar așeza nimeni la scris fără un trandafir galben în față. Mi-ar plăcea să cred că suntem, totuși, mai mult sau mai puțin, normali. Respectând ceea ce face fiecare dintre noi, dar fără să ajungem la „ah-uri”, „oh-uri” și umblat în vârful picioarelor pentru că, vezi Doamne, a poposit muza grasă pe la noi prin casă. Nu. Gheorghe nu-și ia niciodată chestii de lucru acasă, ba chiar le scoate ochii celor care îndrăznesc să-l deranjeze cu telefoane de serviciu după ora șase. Fotoliul, cartea, creionașul, caiețelul și ochelarii (totul aranjat clitișor și simetric, mai puțin fotoliul) sunt setul lui de gentleman faza casnică. Mai nou, i-am luat și lampă de masă cu palmier, dar la care se uită încă chiorâș, are nevoie de timp să se deprindă cu lucrurile inevitabile.

Eu am pentru aceste chestii chiar și masă de scris „de epocă” pe care bineînțeles n-o folosesc niciodată pentru că, atunci când încă nu mă frig deadline-urile, „procrestinez cu succes, iar când mă ard, scriu oricum, oriunde, pe orice și din orice poziție. Mulții ani de vecinătate cu muzicanții de la București 68 mi-au cultivat sindromul câinelui din doba țiganului – nu mă mai sperie niciun ciocan pneumatic. 

Paula (încă) ne mai citește sau ne mai trimite din ceea ce scrie, și eu mă bucur că am putut să construiesc relația cu ea în așa fel, încât pot să-i spun cât se poate de sincer ceea ce cred, fără autoritarism îngâmfat, dar și fără siropisme de cloșcă, inspirând-o să facă lucrurile mai bine (dacă e nevoie), fără s-o blochez sau s-o intimidez cu exigențe inutile. Evident, mai dau cu bâta în baltă câte o dată și ea mă atenționează: mama, tocmai m-ai jignit!

Partea bună în toată povestea asta că la noi nu e unul cel care scrie și ceilalți care îl slujesc. N-avem nici stăpâni, nici supuși prin ogradă, nici ierarhii, nici rivalități. Și, sper, nici ranchiuni subterane. Mie casa mi se pare un loc unde te simți liber, înțeles și vesel. Și eu așa mă simt.

Dacă scrii trebuie să și citești mult! Ce lecturi preferați? În ce măsură satisface oferta magazinelor de la noi un împătimit de lectură?

Dacă scrii – trebuie să citești mult e o afirmație extrem de îndrăzneață în lumina ultimelor lansări și topuri din spațiul mioritic. Am vaga bănuială că unii dintre mai noii scriitori și scriitoare de succes s-au oprit cu lecturile la un meniu de restaurant sau la instrucțiunea de spălare a unui tricou. Ce mă încântă însă este sacra lor încredere că literatura a început cu ei și s-a terminat subit tot acolo. Și, partea cea mai savuroasă, chiar se oferă să-i învețe și pe alți norocoși „să scrie de succes. În cealaltă extremă sunt cititorii obsedați – altă formă de narcisism, care își fac din citit principala virtute și care nu se exprimă decât prin citate. Personal mi-s antipatice ambele categorii. Cititul nu trebuie săți înlocuiască viața, ci să ți-o îmbogățească.  Nu mă încântă cititorii care își scapă pantalonii pe drum mândrindu-se cu faptul că nu sunt deloc adaptați realității banale. Devenim sau nu mai buni, citind, depinde de predispoziție. Am văzut și destul de multe lichele intelectuale.  Mai ales atunci când se pomenesc în posturi sau ies la rampă în campaniile electorale.

Ce lecturi prefer? Când eram mică abia terminam cartea și o începeam din nou. Nu conta ce anume. O alegeam după grosime și după titlu. Nici nu-mi dădea prin cap să ar avea și autor. Îmi păreau ființe autosuficiente, cu viața lor. Apar din neant și dispar, cel mai adesea, în foc. Abia mai târziu am descoperit noțiunea de autor. Și m-am întristat. Dispăruse un pic din magie. Mai târziu am și cunoscut mulți dintre autori. Unii m-au fascinat, alții m-au îngrețoșat. Un timp chiar am refuzat să citesc ficțiune. Nu puteam, organic. Nu mă mai interesau frustrările cuiva așternute pe hârtie. Cărțile mari mă ocoleau,  lăsând să-mi iasă în cale numai baliverne literare. Apoi mi-am revenit. Apreciez o carte care, chiar și după ce o termini, se ține scai de tine. Te țin treaz, te zgândărăsc, te uită la tine din toate colțurile. Din ultimele care s-au ținut de mine au fost „Evanghelia după Iisus”, de Saramago, „Cimitirul din Praga” de Eco, și, mai puțin, „Numărul Zero”, Muracami cu 1Q84. Mă lupt cu „Supunerea” lui Huellebec, o arunc cât colo, apoi iarăși o iau. Aversiunea mea față de autorul acesta e oarecum fiziologică.  Din cărțile ce țin oarecum de meserie, îmi cumpăr tot ce e la zi în comunicare, fotografie, design, ilustrațieMai nou – din cauza proiectului de care îți ziceam – tot ce ține de călătorii, bucătărie, vinuri.  Mă bucur uneori că am îmbogățit multe biblioteci cu cărți frumoase ce au făcut picioare de pe rafturile mele.

În ceea ce ține de ultima parte a întrebării – dorință să fie, cărți se găsesc. Chiar dacă nu ați găsit cartea care vă interesează știu că, Librăriile Cartier pot să vă aducă orice carte care a apărut în România, de exemplu. Cu o singură condiție, să mai existe.

Ce citesc de obicei bărbații? Există cărți care sunt doar pentru femei?

N-aș îndrăzni să răspund la această întrebare: ce citesc de obicei bărbații, din simplul motiv că s-ar putea ca Valerian Mânzat, Mihai Cimpoi, Renato Usatâi, Ion Sturza sau Sorin Hadârcă să citească lucruri diferite, deși sunt cu toții, presupun, purtători de penis. La fel, cred că Maia Laguta și Maia Sandu citesc cărți total diferite. Dar și chiar dacă ar citi aceeași carte, ar înțelege-o totalmente altfel. Dar, stimată doamnă, nu e aceasta o întrebare sexistă?

Când nu vrei să răspunzi, schimbi subiectul!? Care este secretul siluetei Angelei Brașoveanu, sportul, alimentația? Ce tabieturi aveți la care nu puteți renunța? 

Hai că m-ai făcut să râd (bună întrebare adresată cuiva care lucrează la o carte de bucate!). Și să mă hotărăsc (a câta oară, și tot platonic) să merg la sală. Admir femeile care știu să prevină, nu să lichideze, dar nu intru în acest partid, mă mulțumesc cu admiratul de departe. Norocul meu că n-am nici pofte, nici fantasme nocturne cu tort Napoleon. Am încheiat un pact de nederanjare reciprocă cu cele câteva kilograme  care mi-au cotropit mișelește suava-mi ființă și mă consolez că fac, totuși, câte ceva pentru acest templul dilatabil (și deletabil) care este corpul uman: adică fac efortul de a împrăștia artistic în cale, ca să nu le pot evita, sticle cu apă plată, ghimbir, lămâie, semințe de in (le-aș cânta un imn aparte, dar n-avem loc), cânepă, susan, mac, quinoa, etcetera, etceteraMă felicit pentru intuiția pe care am avut-o atunci când nu m-am lăsat pradă isteriilor anti-colesterol sau pro-low-fat. Mai bine, totuși, cu obrăjori decât cu Alzheimer. Aștept momentul când savanții își vor cere scuze și de la mușchiulețul de porc.

Care sunt planurile pentru următorii ani? Ce vă doriți cel mai mult personal/ familial/ pentru țară (nu am zis patrie)?

Moldova e o țară care nu-ți prea permite luxul planurilor de lungă durată. Sărim ușurel de pe o piatră pe alta, încercând să supraviețuim senin și să nu ne murdărim prea tare. 

 Foto: Nata Moraru, Arhivă personală