Agora.md a realizat un interviu cu două femei, care sunt împreună de zece ani. Cum este să fii lesbiană în Moldova? Vom afla din interviul realizat de jurnalista Felicia Nedzelschi. 

Ne-am dat întâlnire într-o vineri, la doar o zi distanță de Ziua Îndrăgostiților, într-un local din inima Capitalei. Orașul încă era plin de inimioare, flori, baloane și mesaje de dragoste…tradițională.

Fetele mă așteptau în local, cu câte o ceașcă de ceai de ierburi în față. Alexandra are 31 de ani, vorbește energic, râde des, cu un gest ușor aranjează ochelarii și părul tuns scurt. Se uită des la Irina, o brunetă de 26 de ani, într-un pulover de culoarea gutuii. Irina e cumpătată, vorbește rar și cu voce domoală. Completându-se tacticos una pe alta, cu multe emoții, îmi povestesc istoria lor. În local cântă Queen, ceaiul din cești s-a răcit, iar eu nu mă mai satur să le ascult povestea de dragoste care durează de zece ani.

Notă: Numele protagonistelor au fost modificate

Când intru în cafenea, ele deja mă așteaptă. Conectez fuga dictafonul și le întreb dacă în copilărie au existat indicii care să le spună că atunci când vor crește nu vor visa la prinți. Alexandra se uită întrebător la Irina dacă poate vorbi prima.

DESPRE COPILĂRIE

Alexandra: Din totdeauna am fost mai băiețoasă. Îmi amintesc că, atunci când aveam vreo cinci ani, îmi dezbrăcam prietenii mei băieți până la chiloți și mă îmbrăcam în hainele lor, pentru că îmi plăceau. Jucam cu ei fotbal, ne jucam de-a războiul…

Aici îi sună telefonul. E mama. Închide, dar știți cum sunt mamele: insistente. „Mămica, nu pot vorbi acum, te sun într-o oră”. Între timp, Irina își drege vocea și începe a vorbi și ea.

Irina: Cred că încă din copilărie simțeam că sunt altfel, dar conștientizarea acestor lucruri a venit în odată cu prima iubire. Mai întâi sunteți doar prieteni buni, după care înțelegi că doar tu ai asemenea sentimente. În timp ce toate fetele povestesc ce simt pentru băieți, tu simți exact aceleași lucruri pentru fete.

DESPRE PRIMA DRAGOSTE

Nu zăbovim mult la copilărie și ajungem repede la prima iubire, iar ea e complet diferită de trasul de cosițe și căratul de ghiozdane.

Alexandra: Prima iubire cred că e cea mai amară. Când eram elevă, aveam gașca mea de băieți, nu comunicam deloc cu fetele, îmi păreau proaste. Până când cineva a jignit o colegă de-a mea de clasă, iar eu am apărat-o. Ne-am împrietenit, discutam despre muzică, ne sunam des, până am înțeles că mă uit la ea cu alți ochi. M-am speriat grozav, aveam 14 ani. Am vorbit cu ea cinci ani, timp în care nu am înțeles sigur dacă era reciproc. Erau momente când se lăsa îmbrățișată sau chiar când mi-a propus să ne mutăm împreună, ani mai târziu. Dar niciodată nu a fost clar până la capăt. Nu mai suntem deloc în contact de 12 ani.

Irina: Și în cazul meu totul a început de la o simplă prietenie, în adolescență. Eram diferite de alții, asta se simțea. Noi aveam interesele noastre. Apoi prietenia a crescut în ceva mai mult. Peste câțiva ani, am părăsit împreună orașul natal și am venit la Chișinău, dar am decis că vom rămâne prietene și nu vom iniția o relație.

În acest moment al discuției noastre apare fotografa. Fetele încearcă să-și mențină calmul printre lumini și sunetul camerei foto. Alături de noi, fotografa încearcă să prindă o atingere sau un gest care le-ar reda povestea, dar nu le-ar da de gol. Un proces similar celui pe care ele-l trăiesc de o viață.

DESPRE BĂRBAȚI

Alexandra: Bărbații erau interesați de mine, însă eu îi trimiteam la plimbare. Din cauza asta, ei încă și mai mult se legau de mine. Am încercat să am și iubit. Încercam să mă descopăr, să înțeleg ce îmi place. Mi se părea straniu de ce nu simt nimic, de ce nu există scânteie, de ce în timpul întâlnirii mă uit la ceas și vreau mai repede acasă. Era ciudat, nu despre asta povesteau fetele, în romane scria altfel.

Irina: Și pe mine la școală mă curtau băieții, dar eu eram eminentă, sârguincioasă și nu voiam să le atrag atenția. Când am venit să învăț la facultate la Chișinău, erau mai mulți băieți decât fete în grupa mea. Eu sunt mai feminină, port rochii, fuste, pantofi pe tocuri… N-am dus lipsa atenției masculine. Însă adevărul este că eu nu am experimentat niciodată cu un bărbat, eu știam ce simt și nu voiam să mă „verific”. Întotdeauna a fost complicat să le explic bărbaților de ce îi refuz. Nimeni nu m-ar fi înțeles.

Continuarea interviului o găsești Aici

Sursa: Agora.md

Foto: Nata Eftene

Distribuie articolul: