Realitățile cotidiene mă fac să mă întreb tot mai des cum se face că la moldoveni simțul „proprietății” se acutizează, chiar și atunci când spațiile la care pretind pur și simplu nu au cum să le aparțină? Lipsa locurilor de parcare în orașul Chișinău îi face pe mulți să își deseneze scenarii în care sunt proprietarii fiecărui petec de pământ, în jurul clădirii în care lucrează, dorm sau își fac alte treburi. 

Cu ajutorul lui Dumnezeu, autoritățile locale au amenajat parcări în mai multe curți de bloc din sectorul Buiucani al capitalei. Asta îi face pe cei mai mulți locatari să își închipuie că deasupra locului de parcare ales după bunul său plac stă suspendată o stea mare invizibilă, identică cu cea din fruntea lor, prin care ei capătă dreptul de proprietate asupra terenului cu pricina. Numai ei ar avea, potrivit iluziilor lor creionate cu a lor putere, să își parcheze autoturismul pe acel loc.

„Eu parchez aici de doi ani!”, „Eu vă rog frumos, foarte frumos, să nu mai parcați pe locul ista, căci eu mereu parchez aici.”

Asta aud de la doi oameni care dețin în proprietate două apartamente în unul din cele 2 blocuri locative, cu 8 scări, dintr-o curte din sectorul Buiucani. Un pic mai la deal, o altă curte – o altă situație. Mă pomenesc într-o dimineață cu anvelopa tăiată, respectiv dezumflată. Presupun că un alt așa-zis „proprietăraș” de teren-spațiu public, într-o curte comună, deci într-un spațiu de uz comun, a considerat că numai mașina lui poate fi parcată acolo. Asta, numai pentru că el locuiește astăzi în blocul situat în curte, în timp ce eu am locuit doar 21 ani și sunt în vizită la părinții mei.

Păcat că cei mai gospodari dintre chișinăuieni nu luptă la fel de fierbinte pentru terenul adiacent când e omăt de exemplu. Nu se grăbesc să rânească zăpada, dar nici să amenajeze spațiul de uz comun, pentru că de așa cazuri trebuie să se ocupe întreprinderea municipală de gestionare a fondului locativ sau, și mai bine, Chirtoacă. Dar nu-i pe asta.

Un alt colț de oraș, sectorul centru. Iluziile despre dreptul de proprietate asupra locurilor de parcare din ograda comună o împing pe o doamnă cu limba ascuțită să ne amenințe că va sparge anvelopa dacă mai parchează vreun străin pe așa-zisul loc al ei și numai al ei.

E ca și cum eu le-aș spune unor cetățeni să nu își parcheze autoturismul pe un loc de lângă gardul parcului central de pe bulevardul Ștefan cel Mare, căci acolo eu mă plimb în fiecare zi, mănânc semințe pe banca X și așa de trei ani. E absurd!

Astăzi, o nouă situație, la fel de interesantă. Un angajat al unei tipografii situată la parterul unei clădiri de pe teritoriul uzinei TRACOM, iese cu o falcă în cer și cu una în pământ afară să îmi spună că nu pot parca în fața imobilului în care își are sediul și redacția noastră, pentru că acolo parchează directorul tipografiei. Printr-un gest nepoliticos, îmi face semn să mă car de acolo. Degeaba am încercat să îi explic „domnului” noțiunile „teren adiacent”, „spațiu de uz comun”, „proprietar” și altele. Nu are sens. Nu are sens în niciunul din cazurile enumerate. Cert este că atât timp cât ne vom gândi numai la fundurile noastre și vom pretinde la ceea ce nu deținem vom rămâne exact acolo unde suntem noi astăzi, ca națiune.

Distribuie articolul: