Maxim Melinti abordează un nou subiect legat de superstițiile „băbești” transmise din generație în generație și practicate la fiecare înmormântare creștinească. Preotul face o listă de practici păgâne pe care credincioșii nu ar trebui să le mai urmeze. 

După ce Maxim Melinti a vorbit despre vrăji și cununii legate, preotul paroh de la Ghidighici vrea să facă lumină și asupra tradițiilor „religioase”, a ritualului de înmormântare practicat și în prezent de creștinii de la noi, numindu-le practici păgâne.

Iată o listă cu 12 practici păgâne la înmormântările creștine de care, potrivit preotului, ar trebui să uite fiecare:

1. Acoperirea oglinzilor şi altor obiecte din domiciliul decedatului.

În tradiţia populară s-a încetăţenit obiceiul ca, din momentul morţii şi până în ziua înmormântării să se acopere oglinzile din casă cu pânză albă, deoarece cel ce se uită în oglindă cât timp trupul neînsufleţit se află în casă, va fi următorul care va deceda. Această practică reflectă o superstiţie străveche prin care se împiedică întoarcerea defunctului şi poposirea lui în casa unde a trăit. Sufletele celor adormiți nu se rețin prin case cu ajutorul oglinzii, nici nu stau la poarta cimitirului „la strajă”, cu atât mai mult nu trec prin oglinzi din lumea aceea în lumea noastră și nu pot trage pe alții după el.

2. Punerea diferitor obiecte în buzunarul decedatului (pieptene, bani, fes, batista, etc).

3. Punerea banilor în sicriul decedatului şi aruncarea banilor în groapă.

Sunt puşi în coşciug, încă de acasă, de cei veniţi la priveghere sau în biserică, atunci când se dă „sărutarea din urmă“. Aceasta este o reminiscenţă a tradiţiilor pre-creştine, potrivit cărora morţii plătesc trecerea peste râul infernului.

Românii puneau în gura mortului sau în sicriul acestuia un ban, obolus, crezând că repauzatul îl va da lui Charon, păzitorul de la poarta „împărăţiei umbrelor“, anume ca să-l treacă cu o luntriţă peste fluviul Acheron sau peste apa Styx (greci). La fel nu pot nicicum compensa deficitul de fapte bune. Desigur că aceşti bani nu vor putea fi folosi nici simbolic, pentru a plăti cele 24 de vămi. Vămile trebuie înţelese în mod spiritual, ca tribunale ale conştiinţei, nicidecum în sens material.

4. Trecerea cocoşului/găinii peste sicriu sau peste groapă.

În multe părţi se dă de pomană peste sicriu, un cocoş. Acesta ar avea rolul să-l alunge, prin cântarea lui, pe diavol, care caută să prindă sufletul mortului. Are temei pre-creştin, din epoca geto-dacă, când funerările erau combinate cu aducerea unor jertfe sub formă de animele.

5. Atârnarea hainelor, prosoapelor de cruci şi streaguri.

6. Purtarea căldării cu vin în drum spre biserică şi cimitir și servirea pe drum a trecătorilor.

7. Pregătirea mesei cu carne şi brânză în perioada celor patru posturi şi în zile oprite (miercurea şi venirea), precum şi zi speciale din decursul anului bisericesc. La fel, nu se acceptă pregătirea mesei separate „de post” pentru preot şi dascăl.

8. Atârnarea pomenelor (colaci, pleduri, altele) la coşciug (năsălii).

9. Bocetul „la comandă”, cu adăugarea unor texte lipsite de perspectivă creştină: ţi-ai făcut căsuţă, te-ai supărat pe noi, de ce ne-ai luat Doamne…

În unele părţi ale ţării sunt chemate femei care se pricep să bocească morţii. Versurile funebre (bocete) prezintă viaţa decedatului pe un ton monoton, astfel încât asistenţa îndoliată să lăcrimeze, ceea ce măreşte durerea familiei. Ele cultivă în cele mai multe cazuri deznădejdea în loc să mângâie şi să dea speranţă şi îmbărbătare, ceea ce constituie un păcat. De aceea, rolul preotului este să încurajeze familia, având în minte cuvintele Apostolui Pavel: „…despre cei ce au adormit, nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care nu au nădejde. Pentru că, de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa credem că Dumnezeu pe cei adormiţi întru Iisus îi va aduce împreună cu El“ (I Tes. 4, 13-14). Aşadar, bocetul este un semn de egoism, fiindcă plângem pentru noi, cei rămaşi în viaţă, în loc să ne bucurăm că cel drag va ajunge în ceruri.

10. Insistarea consumării vinului pe toată durata înmormântării, inclusiv la masă de pomenire.

Aici se speculează cu vorbe de genul: Să-i dea Dumnezeu parte celui adormit cu ceea ce se dă pe masă; decedatului tot îi e sete – lucruri lipsite de logică şi temei scripturistic, mai ales că Hristos spunea că morţii „nici nu se însoară, nici nu se mărită… căci sunt la fel cu îngerii” (Luca 20, 35, 36).

11. Tot aici amintim despre obiceiul de a vărsa vin din pahar pe jos. Cine varsă vin pe covoare dovedeşte nu numai că se ţine de obiceiuri păgâneşti, dar este lipsit de bună-cuviinţă, murdărind fără rost covorul ori altceva acasă sau la biserica. Când cineva pleacă beat de la masa de pomenire, a păcătuit atât el, cât şi cel care i-a dat băutura peste măsură.

12. Doliul este la fel înțeles greșit: Haine negre, bărbații nu se bărbieresc timp de 40 de zile, nu dau mâna, de la jumătate până la un an nu se fac nunți, zile de naștere…

Doliul trebuie să fie manifestat nu în plan exterior prin purtarea hainelor negre, panglicelor legate la piept sau mână, ci prin rugăciune pentru cel adormit, milostenia (atenția nu pomana standartă, ci milostenia față de cei nevoiași) și amintirea faptelor din viața celui decedat!

Concluzionăm, cu cuvinte Sfântului Ioan Gură de Aur: „Nu în zadar se fac aduceri pentru morţi, nu în zadar rugăciuni, nu în zadar milostenii (…) Duhul Sfânt dorind prin acestea unul altuia să aducem folos (…). Vom aduce mângâiere în loc de tânguire, în loc de înfrumuseţarea mormintelor, prin milostenii, prin rugăciuni, prin aduceri, astfel ca şi ei şi noi să câştigăm făgăduinţele eternei fericiri, prin daruri şi iubirea de oameni a unuia născut Fiul lui Dumnezeu”, își încheie postarea Maxim Melinti.

Sursa: Facebook.com

Foto: Google.com

Vezi și: Preotul Maxim Melinti: „Nu te poți cununa – legată îți este cununia!”. Adevărul, despre dezlegare și principiul 3D în relație